Activităţi acasă, în carantină: facem turtă dulce

Băiatul meu, Gabi (4 ani) a primit o carte de poveşti, iar preferata lui e „Omul de turtă dulce”. Deloc întâmplător, de o săptămână mă bate la cap să facem şi noi turtă dulce:

– Te roooog mami! Am visat azi-noapte o turtă dulce, era om, era delicios şi eu mâncam şi mă frecam fericit pe burtică şi cădea zahăr praf din cer! Te rooog!

Cum să rezişti la asemenea rugăminți? Caut o rețetă uşoară pe internet, ne uităm amândoi la video, apoi citesc ingredientele… Pe lângă zahăr, făină, miere, avem nevoie de scorțişoară, anason, cuişoare măcinate, ghimbir şi alte mirodenii exotice care nu se găsesc prin dulapul nostru.

Le adaug pe lista de cumpărături şi informez soțul că acele cuvinte n-au aterizat acolo din greşeală, deci va fi nevoie să cumpere mirodeniile respective. Primesc feed-back instant:

– Nu ştiu ce-s alea şi în carantină eu nu umblu prin magazin după cai verzi pe pereți şi condimente de alea. Du-te tu dacă vrei!

Are dreptate, nu-i momentul de aşa ceva, dar cum îi explic asta copilului? El deja visează cum modelăm omul de turtă dulce…

Mă duc să-mi fac un ceai şi să mă mai gândesc. „Cum să facem oare? Dă-mi Doamne o idee ce aş putea să pun în turtă dulce să fie aromată! Vorba englezului, „worst case scenario”, facem turtă dulce fără mirodenii.”

Aproape că mă resemnasem cu planul de mai sus, când văd plicul de la ceai şi citesc pe el: scorțişoară, cuişoare, ghimbir, coajă de portocală! E ceaiul de la Forever, plin de arome.

– Evrika! Sunt salvată! Avem cu ce face turtă dulce!

– Sigur că avem mami, eu îmi doresc mult şi dacă nu voiai, eu îți ziceam „hai să facem turtă dulce” până ziceai da.

– Îmi imaginez…răspund eu gândindu-mă la ce m-ar fi aşteptat dacă nu era un „da”. În termeni elevați se spune: perseverență, putere de convingere şi focus pe atingerea scopului. În termeni populari: copilul te bate la cap până cedează ceva sau cineva: părintele sau nervii lui.

Buuun…ne apucăm de treabă! Gabi vrea să facă el, singur! Şi pune cu o linguriță mică făină în bol. Mă uit la el şi mă apucă somnul, cântarul arată că pune cate 3 grame odată, până la 400 de grame, cât e nevoie, e clar…ne apucă Revelionul!

Copilul e fericit, face asta cu plăcere, aşa că îl las în pace şi mai fac una-alta prin bucătărie. După câteva minute…jumătate de făină era in bol, restul pe cântar, pe masă, pe jos, pe hainele lui. Eu deja încep să mă enervez, copilul trăieşte clipa şi zice Mami, iți place cum pregătesc turta dulce?

– E drăguț, dar hai să curățăm puţin masa. Între timp bebe se trezeşte şi plânge. Soțul vine in bucătărie și vede dezastrul. Îmi spune pe un ton ironico-sarcastic: „vai ce-mi place când gătim în familie!” şi se face că zâmbeşte. Apoi mă anunță: „eu ies afară cu cea mică, good luck!”

Cu chiu cu vai, punem o parte din ingrediente în bol, restul prin toată bucătăria. Starea mea de enervare începe să crească, copilul chiar se bucură de moment.

După lupte seculare, facem aluatul şi urmează modelatul. Scot planşeta şi făcălețul care…e murdar de plastelină.

– Ce s-a întâmplat cu el? întreb eu gândindu-mă „de ce ne-am apucat de asta?”

– Am facut prăjituri de plastelina. Pentru tine, mami! vine un răspuns vesel şi cristalin.

Treaba nu-i bună: aluatul de turta dulce e foarte lipicios (că e fără gluten), bucătăria e super murdară, făina e peste tot, făcălețul plin de plastelină, eu deja m-am enervat. Copilul rezistă, el e fericit!

În timp ce eu mă gândesc ce să fac să o scoatem, cumva, la capăt cu turta dulce, fiu-meu şi-a băgat mâinile în aluatul lipicios.

– Mami, nu-mi place, vreau să mă şterg, se smiorcăie el.

– Hai să te speli pe maini!

Şi până ajunge la chiuveta, pune mâinile pline de aluat pe scaun, pe masă, pe mobilă.

– Asta nu mai e comic! Deloc! zic eu şi observ că deja ridicasem tonul. Eram furioasă, mă transformasem în momzilla şi nu mai aveam chef de nimic. Poate de o oră la spa, dar în condițiile astea e exclus.

Singura soluție părea să scap de aluatul ăla lipicios, să scot copilul din bucătărie şi să mă apuc de spălat masa, scaunele, blatul, podeaua…toată bucătăria!

Tocmai atunci îmi aduc aminte de o persoana care se pricepe la emoţii şi la gestionarea lor (Nicoleta Nistor) şi la o replica utilă când lucrurile o iau razna: „acum urmeaza dubla 2”.

Pentru asta, am nevoie de o pauza așa că anunț copilul:

– Eu m-am enervat foarte tare, iau o pauză de câteva minute să mă calmez, aşa că o sa ies din bucătărie.

– De ce mami?

– Pentru ca nu a ieşit rețeta. Şi pentru că nu mă aşteptam să murdarim în halul ăsta bucătăria.

Las copilul să se spele pe mâini şi merg în living să respir, să folosesc tehnici de relaxare până revin la normal.

Când am o stare mai calmă, pun o melodie relaxantă, revin în bucătărie şi decid să-i mai dau o şansă aluatului, să-l modelez cu mâinile unse cu ulei. Funcționează binişor, întind aluatul, Gabi îl decupează cu formele.

După 5 minute oboseşte şi vrea să facem turtă dulce în formele de brioşe. Ideea e ok, măcar aşa terminăm mai repede.

Ce-a ieşit? Nişte turtă dulce în formă de brioşe, aromată şi pe care băiatul a mâncat-o cu mare drag, povestind cu mândrie că el a făcut-o!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s