Când faci cumpărături online

Notă: întâmplarea e din noiembrie 2020, am scris-o atunci şi o public acum.

Vineri, ora 8 şi ceva dimineața. Sună interfonul şi ne trezeşte brusc. Mă ridic speriată şi nu ştiu ce se întâmplă. Copiii se trezesc, fetița începe să plângă, băiatul întreabă:

– Ce e asta? De ce sună?

Până mă duc să răspund, calc pe nişte jucării uitate pe jos, în timp ce mă gândesc cine poate fi? Aud o voce care spune ceva de genul „comanda, buletin, Pin, sute de lei, vă aştept”.

Iau telefonul şi gasesc 3 apeluri pierdute de la curier. După o noapte semi-dormită, cu multe treziri ale fetiței, abia îmi dau seama ce se întâmplă. Le spun copiilor:

– Stați liniştiti, că eu cobor 3 minute să iau un pachet.

Sun curierul să-mi spună ce colet e şi cât am de plătit. Erau nişte haine comandate de vreo 2 săptămâni de care uitasem.

– Pot plăti cu cardul?

– Nuuuu…doamnă. Cash! zice el sec.

Oh my God, încep să verific portofelul…nu aveam destui bani. Îmi sun jumătatea (care era la birou în ziua aceea) să aflu dacă are cash pe undeva. Îmi respinge apelul şi trimite mesaj că are şedință.

De unde să mai scot bani cash la 8 şi jumătate dimineața? Sun o vecină:

– Alo, neața! Ai nişte cash, că a venit un colet şi n-am destui bani.

– Am nişte cash, dar aştept şi eu un colet, hai să văd cât îți pot împrumuta.

Scotocim bine portofelele si cumva…fac rost de bani.

Între timp copiii mârâie, cel mare cere mâncare, cea mică se fâțâie.

– Te las 10 minute la desene, cât iau pachetul. Şi pe sora ta o pun în balansoar.

– Biiine mami, se bucură fiu-meu. (De obicei are limite, cât să se uite la TV şi când).

Iau o haină pe mine, peste pijama, mă încalț şi cobor după pachet.

Curierul fuma o țigară şi preda un pachet altcuiva.

Când mă vede, îmi zice direct:

– Pin-ul, vă rog!

– Ce Pin?

– Pin-un primit prin sms.

– N-am primit nimic!

– Sunteți sigură? întreabă el oftând.

– Da! zic eu hotărâtă, ca la starea civilă.

– Biiiine…atunci aşteptați puțin…zice el alene şi aduce un aparat mic, apoi îmi cere: nume, prenume, CNP, adresă, data naşterii, număr şi serie de buletin…

– Chiar e nevoie de toate datele astea? zic eu cam deranjată.

– Păi da! Dacă nu aveți Pin-ul…

Dau datele cerute, cam deranjată şi îmi venea să-l întreb ‘ce alte date mai vrei? Grupa de sânge? Numele de fată al mamei? Indicele de masă corporală?’

El completează datele, eu semnez şi îmi dă ditamai coletul, o cutie maaare (dar uşoară).

Număr banii, îi dau şi mai rămân cu 1 leu în portofel. Îi scriu mesaj soțului ” să scoți cash, neapărat!”.

Iau cutia în brațe şi plec încet, că abia vedeam pe unde merg. În scară, era cât pe ce să dau peste un vecin…

– Scuze…nu te-am văzut de cutie!

– Nici eu, că acum m-am trezit. M-a sunat curierul.

– Şi pe tine? zâmbesc eu.

Pe scări, aud nişte copii plângând. Erau ai mei, se auzea de la parter.

Ajung sus, las jos cutia şi fiu-meu începe:

– Mami, de ce ai stat aşa mult? Mi-e foame, mi-a foat dor de tine.

Fix atunci îmi vibrează telefonul. E un Sms „comanda dvs în valoare de … se va livra astăzi. Pin-ul comenzii e 634788. Vă rugăm să îl comunicați curierului. Vă mulțumim pentru comandă.”

Sursa foto: unsplash.com

Când ai impresia că a mâncat prea mult copilul…

Zilele trecute i-am pregatit fetiței de 1 an şi ceva legume fierte. Ăsta e modul pretențios de a spune asta pentru că, de fapt, am fiert legumele în ciorbă şi apoi le-am scos.

Erau pe masă, pe o farfurie şi ea se întindea spre ele, aşa că soțul meu a pus-o în scaunul de masă şi i-a dat legume, să mânânce. De obicei nu prea le mănâncă, dar îi place să le „ronțăie” cu cei câțiva dinți pe care îi are.

În timpul ăsta, eram toți în bucătărie, pregăteam masa, băiatul cel mare negocia ce să mănânce, a durat ceva timp până ne-am aşezat să mâncăm.

Când m-am uitat la farfuria cu legume fierte, era goală.

– Unde sunt legumele?

– Le-a mâncat fetița! a răspuns soțul senin.

– Pe toate? m-am mirat eu.

– I-o fi fost foame, răspunde el.

Am căutat legumele pe jos, pe scaun, sub haine…nimic! Până la urmă am acceptat ideea că fetița a mâncat porție triplă de legume.

Peste câteva zile, soțul a mers la birou să lucreze în linişte (de obicei lucrează de acasă) şi, ca de obicei, şi-a luat mâncare de acasă. Are o geantă mică în care îşi ia mâncarea şi de obicei o agață de calorifer în bucătărie, destul de aproape de scaunul de masă pentru bebe.

La amiază mă sună:

– Mai ții minte legumele alea multe pe care am crezut că le-a mâncat fetița?

– Da, mai țin minte. De ce mă întrebi? mă mir eu.

– Pentru că am găsit legumele!

– Unde?!

– În genta în care îmi pun mâncare la serviciu. Am găsit bucăţi uscate şi stafidite de morcov, cartof, țelină…

Sursa foto: unsplash.com

Mami, hai să plecăm!

Imaginează-ți că auzi propoziția asta, „mami, hai să plecăm!”. Cine crezi că o spune şi de ce? Oare un copil care vrea acasă? Aşa e logic, dar în realitate, dacă mergi într-un loc unde sunt părinți şi copii, vei observa că aşa vorbesc…mamele şi tații!

Da…aşa se adresează mulțe mame copiilor lor: ” mami hai să plecăm!” După ce au ales (singure sau împreună cu partenerul) un nume pentru copil, l-au selectat pe cel mai potrivit, care să le placă şi să sune bine…îşi strigă copilul „mami”.

Şi nu doar mamele fac asta! Tații se adresează copiilor cu „tati, hai să mergem”. Şi…cireaşa de pe tort! Unele bunici vorbesc aşa: „bunica, ia bicicleta şi hai să plecăm”. Asta în condițiile în care nepoțelul e băiat şi are vreo 4 ani.

Oare ce e în capul copilului căruia părinții i se adresează cu „mami”, „tati”, „buni”? Cred ca e confuzie. Şi ce face un copil confuz? Nu cooperează, nu ştie ce vrei de la el, dacă e mai mic, probabil crede că îl cheamă „mami” sau „tati”.

Cum ar fi dacă ai discuta cu o rudă de-a ta, să zicem o mătuşă, care ar zice „mătuşa, ai aflat că…?”. Mi s-ar părea cel puțin ciudat.

Aşa că, dacă vrem să ne asigurăm data viitoare că cel mic ştie că vorbim cu el/ea, hai să folosim numele copilului!

E foarte posibil să uităm de asta, să facem asta din când în când sau să ni se pară dificil, dar va merita.

Obsesia lui „nu am timp”

Am spus si auzit asta de sute de ori.

Când eram la şcoală, mă plângeam că nu am timp să învăț la toate materiile. De fapt, unele nu-mi plăceau.

La facultate, spuneam că nu am timp să merg la toate cursurile. De fapt, unele erau plictisitoare, profesorul stătea la catedră şi ne dicta multe pagini.

După ce am început să lucrez, spuneam că nu am timp să mai fac altceva în afară de job, de exemplu sport. De fapt, era mai uşor să stau în fața calculatorului.

După ce am avut un copil ziceam că nu mai am timp de nimic. De fapt, uitasem că nu sunt doar mamă, sunt în continuare adult.

Când s-a terminat concediul de creştere copil şi m-am întors la serviciu, simțeam că zilele zboară ca nişte frunze, că nu ştiu ce fac în timpul acesta, dar că…nu am timp deloc.

Într-o zi, băiatul meu de 4 ani mi-a spus: „mama, nu am timp să colorez. Sunt ocupat!”

Prima mea reacție a fost: „la vârsta asta n-ai timp?”

Şi m-a privit sincer, apoi a repetat „nu am timp!”

Oare de unde învățase?

Când spui că n-ai timp, ce vrei să spui de fapt? Că nu e important pentru tine?

Cand faci bagajele sa pleci undeva

Dupa multe luni de pandemie şi stat în zona, am fost în vizită la bunici. Cu 3 zile inainte am inceput să fac o lista, ca să ştiu ce iau în bagaje.

Îmi aduc aminte cu nostalgie de vremurile când îmi faceam seara bagajul ca să plec undeva. Dura maxim jumatate de oră, puneam totul în troller şi gata!

Când ai doi copii mici, situația se cam schimbă. Pentru fetiță iau multe haine de schimb (unele subțiri, altele mai groase, ca vremea e schimbătoare), pe langa asta copilul se murdareşte repede (aici nu intru în detalii, cine are copii ştie despre ce e vorba în propoziție). Mai trebuie scutece, gel de duş, crema, câteva jucării, etc

Cel mare vrea sa ia doar jucării şi cărți, deja a umplut trollerul. Începem negocierea, îi spun ca poate lua maxim 5 carți şi 7 jucării, el argumenteaza că nu sunt de ajuns, etc.

După ce se face puțin loc in trollerul lui, reuşim să punem şi câteva haine.

Drumul e cu multe opriri, mini plimbări, opriri la toaleta, plânsete, ascultat cântece pentru copii, dormit (aici ma refer la copii).

Am facut 100 km în mai mult de 2 ore, pe la jumatatea drumului sună telefonul:

– Ce faceți? Ați plecat?

– Da, suntem pe drum, răspund eu.

– Şi când ajungeți?

– Incă nu ştiu, mai facem câteva opriri şi te sunam când ajungem.

Până la urmă, după lupte seculare, ajungem la destinație. Salutăm gazdele, scoatem bagajele şi o schimb pe cea mică.

Toate bune şi frumoase, doar că nu găsesc crema de scutec. O caut in geanta, in troller, nimic!

Apoi mă spăl pe maini şi îmi dau seama că nu am cu ce-mi hidrata mainile (pentru că foloseam aceeaşi crema pentru maini, dar şi la schimbatul fetiței). Îmi plac produsele multifuncționale, aşa fac economie de banii şi spațiu.

Atunci simt cum vin furia şi ruda ei, frustrarea. Cum am putut să uit acasă tocmai acea cremă? Ştiam sigur că am pus-o în bagaj şi n-o gasesc! Îmi dau voie să simt emoțiile, le accept şi apoi le las să treacă.

După ce mă calmez cât de cât, merg la cea mai organizată persoană din familie, soţul meu, care şi-a făcut bagajul singur.

– Ce produse ai luat cu tine? Şi deschid trollerul.

Acolo gasesc Gelly, un tub cu gel de aloe vera pe care el îl foloseşte să-şi aranjeze părul. V-am spus că produsele sunt multifuncționale? Gelly poate fi folosit şi la schimbat scutecul sau pentru hidratare, aşa că…evrika!

P.s. după ce am ajuns acasă am găsit crema pe pat.

Foto: Sigmund, unsplash.com

Copiii spun lucruri trăznite

Când soțul mă anunță că a doua zi merge la birou, băiatul reacționează imediat:

– Tati, nu vreau să pleci! Vin şi eu cu tine la birou!

– Şi ce să faci la birou? Dacă te plictiseşti?

– O să lucrez! spune el mândru.

– Da? Cum aşa? insista soțul.

– O să dau cu degetele pe tastatură şi pe mouse. După aia vorbesc cu colegii şi gata!

În timpul ăsta ne arată cum „tastează” el, de parca s-ar juca în nisip.

Începem să râdem, apoi eu întreb:

– Ce zici dacă scriu asta pe blog?

Fiu-meu intervine:

– Vai mami, cum să faci aşa ceva? Nu e frumos!

– De ce? întreb eu mirată.

– Cum să scrii pe bloc, mami?

La plimbare

Ştii zilele acelea în care copilul parcă e lipit de tine? Când abia reuşeşti să te furişezi la baie şi ai două opțiuni:

Varianta 1: iei copilul cu tine şi stai cu ochii pe el pentru că peria de curățat wc-ul e cel mai interesant lucru de pe planetă, marginea căzii i se pare delicioasă, iar un şlap care aşteaptă să fie spălat e foarte apetisant (toate astea pentru bebe, ok? Sau toddler, cum se spune acum).

Varianta 2: fugi repede la baie, închizi uşa şi rezolvi treaba cât se poate de repede, în plânsete de copil care se aud de lângă uşa băii.

Într-o astfel de zi, fetița a aruncat mâncarea pe jos, mi-a molfăit o pereche de căşti şi în timp ce o schimbam, a urlat de parcă o tăia cineva bucățele.

Nu era o zi bună de stat acasă, aşa că am schimbat planul…”hai să ieşim afară!”

Aş vrea să pot scrie aici „zis şi făcut” dar n-a fost deloc aşa. Schimbatul hainelor şi încălțatul s-au lăsat cu plâns, apoi copilul m-a apucat de picior şi se ținea strâns.

„Oare cum să mă schimb fără să mă mişc?”

Cum asta nu se poate, cele 3 minute cât mi-am schimbat hainele au fost acompaniate de plânsete şi urlete.

Îmi veneau în minte multe explicații: puseu de creştere, erupție dentară, anxietate de separare, achiziții (dacă ai copii, ştii despre ce vorbesc). Doar că explicațiile nu opreau plânsul.

Cu chiu, cu vai am ajuns afară şi mi-a venit o idee curajoasă: să mergem până la grădiniță, să-l iau pe băiatul cel mare. Fetița se liniştise, stătea în cărucior şi admira peisajul.

Am pornit la drum, vremea era călduroasă, am folosit crema cu FPS pentru amândouă, totul era ok, nici n-ai fi zis că în urmă cu 10 minute acelaşi copil urla din toate puterile.

Mi-am scos ochelarii de soare şi m-am bucurat că, în sfârşit, după lupte seculare am reuşit să-mai iau ochelari de soare cu dioptrii.

V-am mai spus că viața cu un copil e imprevizibilă şi plină de suişuri şi coborâşuri? Una caldă acum (când eram la plimbare şi totul era ok), una rece de dimineață (când fetița a plâns cu sughițuri, iar eu nu am ştiut de ce).

Şi cum ne plimbam aşa, liniştite, m-am uitat la ea să văd dacă a adormit în cărucior. M-am apropiat încet de ea, am aruncat o privire şi când m-a zărit… atunci a început tura a doua de plâns!

Copilul urla şi în cărucior, şi în brațe, lumea care trecea pe strada se uita la mine ciudat şi eu mă gândeam „ce să fac acum?”

Era nevoie să ajung la grădiniță în câteva minute, soarele bătea cu putere, eu stăteam în mijlocul străzii ținând copilul în brațe când…colac peste pupăză… îmi sună telefonul. Arunc o privire, era soțul. Pun copilul plângând în căruț, iau telefonul şi dau să răspund.

O doamnă mai în vârstă trece pe lângă noi şi spune:

– Trebuie să-i atragem atenția, să nu mai plângă!

Apoi un bărbat care trecea pe acolo, scoate capul pe geamul camionului şi țipă foarte nervos:

– Lasă naibii telefonul ăla!

Să recapitulăm: copilul plângea isteric şi eu nu ştiam de ce, eram în mijlocul străzii cu un cărucior şi un copil, soțul voia să îmi zică ceva, întârziam la grădiniță şi nişte necunoscuți îmi dădeau sfaturi sau mă judecau.

Îmi venea să plec de acolo, să mă ascund undeva şi să aştept să treacă. Doar că, era o mică problemă…eram cu un copil plângând şi un cărucior pe care nu-l puteam lăsa acolo, în mijlocul străzii.

În termeni ştiințifici, e fight, flight or freeze. Îmi venea să mă cert cu bărbatul „binevoitor” care îmi spunea ce să fac, să îi spun doamei în vârstă care sugera „să-i distragem atenția copilului” să-şi vadă de treaba ei, să-mi spun „mai bine stăteam acasă”, câte şi mai câte!

Până la urmă am ajuns, cumva, la grădiniță, am luat copilul cel mare şi ne-am oprit toți în parc. Fetița cea mică era în continuare supărată, după ce plânsese în carucior, în sistem şi în brațe. Între timp, soarele se ascunsese în nori, aşa că mi-am dat jos ochelarii de soare şi i-am luat pe cei de vedere.

Atunci s-a întâmplat ceva nemaipomenit: fetița s-a oprit din plâns şi a început să zâmbească şi să se uite la mine cu drag. Deci asta era! Fii-că-mea nu mă recunoaşte cu ochelari de soare!

N-am crezut niciodată că voi avea riduri şi coşuri în acelaşi timp (IV)

A urmat ceva wow! Am descoperit gama de produse pe bază de aloe vera, care oferea superalimente şi produse pentru îngrijirea pielii. Am citit despre produse, am discutat cu persoane care le foloseau, apoi am introdus în rutina de îngrijire câte un produs. Aici totul a venit „la pachet” cu training şi am aflat că:

1. Pielea e cel mai mare organ al corpului (n-am crezut asta la început şi am verificat pe google), iar dacă ceva nu e în regulă în organism se va vedea pe piele. Să vrei doar o piele frumoasă fără să ai grijă de sănătatea corpului tău e ca şi cum ți-ai dori să fie curat în sufragerie, dar nu faci ordine acolo.

2. Pielea are nevoie de hidratare din interior (apă, ceai, fructe, legume) şi din exterior (produse de îngrijire). La fel ca restul corpului are nevoie de vitamine, minerale, antioxidanți şi nutrienți. Sunt multe variante de a aduce aceste elemente nutritive în corp şi cel mai bine e să fie din surse naturale. Ce înseamnă asta? Că suplimentele pot fi naturale sau de sinteză. Corpul nostru le asimilează mai bine pe cele naturale şi dacă apare un surplus, îl elimină în mod natural, prin urină.

3. Felul în care arată pielea e influențat de: stres, poluare, ceea ce mâncăm şi de razele UV. Nu putem controla (în mod direct) poluarea, dar avem posibilitatea să influențăm dieta noastră, gradul de stres şi ne putem proteja de razele UVA şi UVB.

Din cauza radicalilor liberi, pielea e mai uscată şi produce mai puțin colagen şi elastină.

Unele vitamine şi minerale ne ajută corpul

Legat de îngrijirea pielii, am trecut treptat la gama pe bază de aloe vera. La ce ajută acest ingredient? Stimulează în mod natural pielea să producă acid hialuronic şi colagen (care încetinesc după 25 de ani), ajută la regenerarea pielii şi calmează pielea iritată.

Am găsit o gamă potrivită pentru tenul mixt care hidratează obrajii şi în acelaşi timp ține sub control zona T, unde se produce mai mult sebum. Gama include gel de spălare a tenului, cremă, gel şi mască.

Mi-a plăcut mult că se potriveşte pentru tenul mixt în orice anotimp (de obicei pielea mea e mai uscată iarna şi mai grasă vara, deci era nevoie să schimb cremele).

Gama Sonya de îngrijire a pielii se găseşte aici

N-am crezut niciodată că voi avea riduri şi coşuri în acelaşi timp (III)

Primele părți ale textului sunt aici: partea I, partea II

Începeam să mă satur, căutam ceva care să dea rezultate şi să poată fi folosit pe termen lung, mă săturasem să văd o mică îmbunătățire, apoi să o iau de la capăt.

Între timp am început să folosesc produse mai naturale, piatră de album în loc de deodorant, produse de îngrijire cu ingrediente naturale, căutam superalimente.

Acneea parcă era mai potolită, mă obişnuisem cu ea şi aproape o acceptam. Foloseam produse cu extracte de plante, care să lupte împotriva coşurilor şi credeam că fac bine. Între timp tenul meu arăta deshidratat, când zâmbeam obrajii erau uscați, iar zona T începea să lucească după-amiază. Eram aproape resemnată, credeam că aşa e tenul meu, făceam ce pot să arate decent, nu mai căutam soluția salvatoare.

Într-o bună zi, am aflat că produsele pe care le foloseam nu mai erau importate în Romania. Nu puteam să cred aşa ceva, am căutat varianta de livrare din altă țară şi atunci am descoperit o altă gamă de produse de îngrijire.

Avea review-uri bune, se adresa tenului mixt, cu tendință de acnee şi deshidratare. Ce-a fost diferit la acea firmă? Că a făcut mai mult decât să-mi vândă produse, m-a educat, mi-a dat informații care să mă ajute.

Ce-am învățat atunci?

1. Că nu există un singur produs care să-ți rezolve toate problemele pielii. E un vis frumos să crezi că îți cumperi o cremă, o foloseşti de câteva ori şi totul se schimbă. E din aceeaşi categorie cu aşteptatul unui Făt-Frumos care să apară călare pe un cal alb, ok?

2. E recomandat să foloseşti produse care sunt compatibile între ele, principiile active să se completeze reciproc. Pentru asta e nevoie să cunoşti ingredientele şi ce fac ele (asta e varianta mai dificilă) sau să foloseşti o gamă de produse şi să vezi ce produse poți adăuga şi când (varianta mai uşoară). Producătorii de produse de îngrijire de calitate au recomandări de scheme de îngrijire.

3. Dacă ai avut acnee o perioadă lungă de timp şi schimbi produsele de îngrijire, rezultatele se văd peste minim o lună (sau 2-3 luni) de folosire constantă. Aici am avut o problemă, cum să folosesc mai multe luni la rând nişte produse fără să le combin cu altele? Şi urmează partea cea mai dură, țineți-vă bine: la început e posibil să apară şi mai multe coşuri, semn că pielea se curăță. Adică tot ce era in „stand-by” iese la suprafață, pe piele.

A fost punctul în care voiam să renunț, doar că…nu aveam alternative. Şi am continuat, chiar daca apăreau mai multe coşuri.

4. După ce începe să se rezolve problema continui să faci lucrurile bune pe care le-ai învățat în ultimele luni, nu te întorci la vechile obiceiuri. Asta în cazul în care nu vorbim de tratamente care se pot folosi o anumită perioadă de timp.

5. Protecția solară se foloseşte zilnic, indiferent de anotimp, nu doar când mergi la plajă sau la mare. Radiațiile de tip UVA şi UVB produc arsuri şi îmbătrânirea prematură a pielii. Pentru pielea predispose la acnee e important să găseşti o cremă de protecție solară care nu astupă porii.

Am folosit câțiva ani acea gamă de produse, fără experimente, fără să trişez. Rezultatele erau cât de cât ok, nimic wow, fața mea arăta acceptabil. Mai apăreau coşuri din când în când, zona pomeților era cam deshidratată, dar era cea mai bună opțiune în acea perioadă.

Va urma

Foto: unsplash.com

N-am crezut niciodată că voi avea riduri şi coşuri în acelaşi timp (II)

Prima partea a textului poate fi citită aici

Timpul trecea şi tenul meu arăta tot mai avariat. Foloseam haotic produse pentru ten cu acnee care îmi uscau fața, apoi foloseam creme pentru ten uscat pentru că aşa îmi simțeam tenul. Nu avea sens, dar eu mă gândeam la cum se „simte” tenul pe moment.

Într-o bună zi, mi-am dat seama că ceva nu fac bine şi m-am hotărât să merg la dermatolog. Acolo mi s-au prescris nişte creme de la farmacie pe care să le folosesc seara şi dimineața. Am citit prospectele şi efectele adverse erau multe, dar nu conta atunci, aş fi făcut (aproape) orice pentru un ten curat. Rezultatele erau ok, dar când „săream” o zi de creme coşurile reveneau. Când s-a terminat una din creme, m-am dus să cumpăr alta şi am aflat că substanța activă din produsul respectiv fusese interzisă în Uniunea Europeană. Ooops!

Din două creme am rămas cu una şi mă gândeam ce aş putea face. Dermatologul îmi spusese care era pasul următor, un tratament cu pastile care avea riscuri uriaşe.

M-am hotărât să apelez la dermatocosmetice care se dau fără rețetă, adică produse pentru îngrijirea pielii din farmacie. Stăteam cu orele pe internet (atunci aveam timp), citeam despre diverse creme/măşti/loțiuni, apoi mergeam la farmacie să le cumpăr.

Şi încercam diverse game, de la produse pentru curățarea feței, până la creme de zi sau de noapte. Între timp, coşurile deveniseră mici, multe şi „ascunse” sub piele, iar partea proastă e că rămâneau aşa săptămâni în şir.

O colegă mi-a spus că merge la cosmetică, deci m-am hotărât să încerc şi asta. După câteva şedințe, cosmeticiana mi-a spus că ea face tot ce poate, dar e posibil să fie necesar mai mult decât un tratament la nivelul pielii.

– Cum adică? am întrebat eu.

– Ar putea fi ceva legat de sănătate, poate ar ajuta să mergi la medic, de exemplu la ginecolog.

Am făcut-o şi pe asta, totul era ok. Eu aveam în continuare coşuri, unele mai mici şi „cu vechime”, altele noi.

Când am fost la mare, o doamnă a observat acneea mea şi m-a întrebat ce fac pentru tenul meu, apoi mi-a recomandat un leac, suc de morcovi şi drojdie. Ajunsă acasă, le-am încercat şi pe moment a fost bine (leacul cu drojdie şi suc de morcovi era pentru 2 săptămâni), apoi tenul meu a revenit la starea dinainte.

Va urma

Sursa foto: shutterstock.com

N-am crezut niciodată că voi avea riduri şi coşuri în acelaşi timp (I)

Am auzit fraza de mai sus când aveam mai puțin de 20 de ani şi m-a intrigat. Cum adică să faci coşuri şi să apară riduri în aceeaşi perioadă de timp? Apoi a rămas doar un gând pentru că pe vremea aceea, nu aveam nici coşuri, nici riduri. Tenul meu arăta bine, chiar dacă eu îl sufocam cu machiaj şi fond de ten (aveam sub 20 de ani şi mi se părea normal să fac asta).

Am continuat aşa multă vreme, tenul meu continua să arate bine, chiar dacă făceam unele lucruri care nu erau prea utile: foloseam produse pentru ten fără să mă gândesc la ce mă ajută sau dacă sunt potrivite pentru mine.

A urmat perioada în care tenul meu n-a mai arătat aşa bine. Nu avusesem acnee la 15 ani, dar am început să fac pe la 25. Primul impuls a fost să folosesc multe produse, unul peste altul, să cumpăr multe creme, loțiuni, fonduri de ten în speranța că asta va rezolva problema.

N-a mers, aveam multe produse din diferite game şi firme, iar eu le foloseam haotic. Coşurile se încăpățânau să revină, iar eu eram şi mai înverşunată să găsesc produsul ăla minune care să mă scape de toate problemele de piele peste noapte.

Continuarea aici

Foto: unsplash.com

Cum ştii că ai un bebe (1)

Cifrele 50, 56, 62, 68, 74, 80 îți spun ceva. Sau…îți amintesc de ceva. Exact, sunt mărimile de haine pentru bebe, începi de la 50 sau 56 (depinde cât de mare e copilul) şi treci mai repede sau mai încet la 62, 68 şi aşa mai departe.

Cum îți dai seama că i-au rămas mici hainele?

Varianta drăguță: de obicei se întâmplă seara, dupa baie, când lui bebe îi e foame şi somn. Îl speli, îl ştergi, îl cremuieşti, îi pui pampersul şi scoți un body drăguț din dulap, cu un desen simpatic. (În timpul ăsta bebe mârâie.) Începi procesul de îmbrăcat copilul, tragi body-ul peste capul de bebeluş în creştere şi ai o mică bănuială că i-a rămas mic. Totuşi speri să meargă de data asta, că aproape ai îmbrăcat copilul, poate doarme repede după aia şi…faci un duş sau mănânci în linişte. Gândurile astea îți dau speranța că o scoți cumva la capăt în fiecare zi.

Şi în mijlocul reveriei cu duş, mâncat sau dormit, auzi un plâns de copil. Aaa…îmbrăcai bebeluşul! Tragi body-ul peste mânuțele mici şi agitate ca niste tentacule de caracatiță. Aproape ai terminat, când…capsele nu vor să se închidă. Tragi de body, îl mai aranjezi puțin, poate reuşeşti de data asta. Dar nu merge, capsa nu se închide, semn că o s-o iei de la capăt. Dezbracă bebeluşul (care se apucă de plâns între timp), caută alt body, mai mare, uită-te la mărimea de pe etichetă. Eticheta nu mai e, ai tăiat-o ieri, când ai crezut că îl zgâria pe bebe. Iei body-ul, te rogi să fie bun şi o iei de la capăt.

Varianta hardcore: e miezul nopții, copilul doarme (în sfârşit!) şi ai ațipit. Visezi o plajă liniştită, cu soare, briza mării, căldură şi sunet de valuri. În vise a trecut pandemia şi poți călători. După câteva minute, se aude un plâns isteric printre valurile din visul tau. Yep…s-a trezit bebe! Te duci la el şi porneşti caruselul cu luminițe şi sunete care avea o reclamă genială, promitea ca adoarme copilul în câteva minute. Nu se întâmplă asta, copilul plânge în continuare. Îl iei în brațe şi are hainele ude. Te duci cu resemnare spre masa de înfăşat, să-l schimbi. În tot timpul acesta, copilul plânge. Ce, tu n-ai plânge dacă ai avea hainele ude şi cineva ar porni caruselul cu luminițe, ca să adormi?

Începi operațiunea schimbatul şi observi că pampersul a fost neîncăpător, au ieşit chestii prin toate părțile. Nu intru în detalii tehnice, cine are bebe ştie despre ce vorbesc. Apare o mare întrebare la ceas de noapte „să spăl sau să nu spăl copilul?” Te uiți la ceas, e ora la care acum 10 ani erai în club. „Lasă că folosesc şervețele umede, nu-i mai fac baie noaptea.” Te apuci de curățat şi de şters până când copilul e curat. Ce face bebe în timpul ăsta? Plânge, ce altceva să facă? Dacă ar putea vorbi, probabil ar spune că îi este frig, că şervețelele sunt reci sau îl deranjează ceva. Dar nu poate vorbi, deci plângeee.

După ce-ai rezolvat treaba cu scutecul, urmează îmbrăcatul. Iei o pijama din dulap şi încerci să o „asamblezi” pe copil. Copilul s-a trezit de tot şi plânge din toți rărunchii în timp ce tu te străduieşti să-l îmbraci odată! Asta înseamnă să lucrezi în condiții de stres! Ce deadline-uri, ce proiecte, de target-uri? Alea-s floare la ureche pe lângă ce se întâmplă acum!

Revii la ce făceai, îmbrăcai bebeluşul cu o pijama. De ce pijama? Că e noapte, să învețe că noaptea ne luăm pijamau şi dormim! Sau, mă rog…asta am vrea să facem. I-ai îmbrăcat mânuțele, prinzi capsele. copilul e aproape îmbrăcat, doar că…pijamaua e mică. Copilul se fâțâie nemulțumit în toate părțile, se întinde, plânge, dacă ar putea vorbi ar spune „mă strânge haina asta!”. Iei alte haine şi speri să fie bune de data asta. Minunea se întâmplă, îmbraci bebeluşul şi te duci să-l adormi. Până se întâmplă asta, îți sare somnul de tot.

Iei telefonul şi ajungi pe social media, unde o prietenă care are copil are status că se simte minunat şi a pus o poză cu bebeluşul ei în brațe. Inimioare, pupici, urări de bine, happy-happy, joy-joy.

Foto: unsplash.com

Cum să aplici mai uşor tehnicile de parenting

1. Ai răbdare cu tine şi cu cel mic/cea mică. Obiceiurile noi se aplica treptat şi dacă facem lucrul respectiv pentru prima dată, e posibil ca felul nostru obişnuit de a acționa să opună rezistență.

2. Ai grijă de tine. Un adult frustrat, obosit sau stresat va fi un parinte la fel (adică frustrat, obosit sau stresat). Fă-ți timp (şi pentru) lucrurile care te relaxează, îți fac plăcere şi te ajută să te simți mai bine. Copiii preiau starea părinților, la fel cum oamenii preiau starea celor din jurul lor.

3. Continuă. Poate ca astăzi nu prea a ieşit (şi nici ieri). Gandeşte-te la tehnicile de parenting ca la nişte flori pe care le platezi şi le îngrijesti. După ce ai plantat semințele, te astepţi să înfloreasca a doua zi? Chiar dacă tu le îngrijeşti şi le uzi o săpămână, ştii că rezultatele urmează să apară, chiar dacă nu le vezi încă.

4. Când lucrurile nu se întâmplă aşa cum.iți doreai, gandeşte-te la ce puteai face diferit? După ce trece „furtuna”, ia-ți câteva minute să te relaxezi, apoi să analizezi situația. Ce ține de tine în acea situaţie? Cum ai reacționat tu? Dar copilul?

Foto: unsplash.com

Ce înveți când ai copii mici (I)

Înveți că timpul nu mai are răbdare cu tine. O fi având la începutul romanului „Moromeții” sau cu alți oameni, dar cu tine…nu prea mai are răbdare. Omulețul mic are resurse nebănuite de energie şi poate obosi mai mulți adulți într-o zi, aşa că…tot ce făceai înainte să ai copii se prioritizează altfel.

Opțiunea 1: renunți sau amâni tot ce nu e esențial. Seriale? Good-bye! Se poate trăi liniştit fără ele. Peste câțiva ani sunt şanse să vezi (împreuna cu cel mic) un film de animație, recomandat pentru toate vârstele. Seară de pierdut vremea pe canapea, cu pizza şi alte gustări nesănătoase? Nu e timp de asta. Pe lângă asta, monkeys see, monkeys do, copilul cere şi el, doar n-o să mănânce la diversificare legume la abur, apoi chipsuri şi pizza.

Opțiunea 2: după ce ai aflat care sunt lucrurile vitale (dormit, mâncat, spălat) sau importante pentru tine (să citeşti, să te plimbi, să discuți cu alți oameni) devii foarte eficient(ă). Adică faci duş în 10 minute, ațipeşti când doarme copilul şi profiți de fiecare minut de linişte ca să te relaxezi. Ştiți care e antonimul pentru copil mic şi treaz? Cuvântul este…linişte! Dacă voi ați văzut copii mici care fac linişte (fără să doarmă), să-mi scrieți unde există aşa ceva, că eu n-am văzut!

La partea cu mâncatul sunt 2 opțiuni: ori mănânci repede (în timpul în care copilul doarme sau e cu altcineva), ori îți pregăteşti micul-dejun dimineața şi îl termini de mâncat dupa-amiază. Atunci pregăteşti prânzul şi îl mănânci când se înserează. Unde atâta grabă?

Somn neîntrerupt de mai multe ore? Sunt şanse să se întâmple, nu se ştie când şi cum, încă se mai fac cercetări. Până atunci, e ok şi somnul cu treziri la 2-3 ore, asta depinde de mulți factori, despre care voi scrie un alt articol.

În vizită

În urmă cu ceva timp, a venit la noi în vizită o rudă care preferă să rămână anonimă, aşa că o voi numi simplu… Ruda. Mențiune super importantă: Ruda asta a noastră nu are copii!

A ajuns seara, după un drum lung de vreo 6 ore. Copiii erau fresh, țipau, se jucau, făceau zgomot…ştiți cum e. Ruda era cam obosită şi m-a întrebat când urmează să dormim.

– Mai durează o oră sau două, cam aşa.

– Vaaaai! Aşa mult? Mi-e tare somn, cum putem face să dorm mai repede?

M-am gândit şi singura variantă era să mergem toți la culcare mai repede.

Nu i-am spus nimic băiatului, doar am început pregătirile de culcare. După ce ne-am spălat pe dinți, Rudei i se lipeau ochii de somn şi fiu-meu a întrebat:

– Oare nu e prea devreme să ne culcăm? Chiar crezi că putem dormi până dimineață?

Ne-am făcut că plouă.

Ruda noastră are ritualuri de dimineață cu nicotină şi cofeină, aşa că s-a trezit devreme să-şi facă tabieturile. Când a ajuns la uşa băii, a apărut fiu-meu, fresh şi cu bateriile pline:

– Neața! Hai să ne jucăm!

Are rost să vă spun că Ruda a stat ascunsă intr-un colț de balcon şi a făcut tabieturile matinale in 3 minute, în timp ce băiatul îl striga să vină la joacă?

Ca să putem colabora cu băiatul, noi avem reguli legate de timpul petrecut la TV şi câte dulciuri primeşte. Ruda noastră a considerat că astea sunt prostii, aşa că i-a dat pe ascuns dulciuri şi l-a lăsat mai mult la desene.

– Lasă-l să se bucure de copilărie! Mi-a zis Ruda când eu am observat ce făceau şi le-am atras atenția.

– Îl las, dar îl adormi tu la amiază! Am răspuns eu.

– Sigur, ce poate fi aşa de greu? Doamne cât vă mai plângeți! E un copil, nu un zimbru! mi-a întors-o Ruda.

Şi s-a făcut amiază, apoi după-amiază. Fiu-meu n-avea nicio intenție să doarmă. Eram în camera alăturată şi auzeam Ruda citind a n-şpea poveste. Dupa o vreme, Ruda a venit şi a întrebat:

– Ce are? Că sare în pat şi n-are somn!

Am răspuns:

– Lasă-l să se bucure de copilărie!

Ruda s-a uitat urât la mine şi a plecat pe balcon.

În ultima zi a vizitei, mi-am dat seama că era nevoie să gătesc, să pun rufe la spălat şi alte activități „intelectuale” de genul ăsta, aşa că mi-am rugat Ruda să stea cu cei mici.

– Cu amândoi? Deodată? a întrebat Ruda cam panicată.

– Sunt dincolo, dacă apare ceva, mă chemi.

Am pus rufele în maşină şi când m-am întors Ruda deja făcea multitasking. Cu o mână legăna balansoarul în care era bebe, cu cealaltă făcea Lego. Se vedea pe fața Rudei că ar fi plecat acasă în secunda următoare.

– Cum e? am întrebat eu.

– E ok…mi-a răspuns Ruda printre dinți.

Am stat vreo 5 minute în bucătărie şi a venit Ruda să-mi spună că vrea o pauză.

– Pun supa la fiert şi îi preiau eu, ce zici?

– Cât mai durează? m-a întrebat repede.

– Un sfert de oră.

Ruda s-a întors spăşită în living, să „stea” cu copiii. A rezistat eroic până am făcut supa, apoi i-am găsit aşa:

Ambii copii plângeau, Ruda ținea în brațe bebeluşul şi îl legăna în timp ce încerca să-i explice ceva celui mare, care era nemulțumit că Ruda nu rămâne la noi.

– Vreau să rămâi aici şi să ne jucăm toată ziua!

Ruda era satulă, obosită aşa că mi-a zis:

– Bagajul e deja făcut, eu plec! Aşa e la voi în fiecare zi?

– Nu chiar. E nevoie de empatie, de limite, de timp împreună. Dar mai sunt şi zile aşa.

Ruda a plecat foarte fericită, gândindu-sa la viața liniştită care o aştepta acasă.

Viața de părinte (1)

Nu știu cum e la alții, dar viața mea de părinte e un roller-coaster emoțional, cu suișuri și coborâșur. Nu zic asta de amorul artei, chiar așa e, acum mi se topește inima când îi văd că zâmbesc sau se joacă, peste 5 minute se întâmplă altceva care îmi taie respirația sau îmi crește tensiunea.

Să vă dau un exemplu: zilele trecute, de dimineață, fetița s-a trezit, a gângurit puțin și a adormit la loc în câteva minute. Era ca o păpușă, purta haine roz cu danteluță și volănașe, mă uitam la obrăjorii ei pufoși și mă gândeam ce binecuvântare e să am copii! Fix atunci a bătut o rază de soare prin geam și era ca un cadru de film, mai lipsea o melodie de leagăn. Deja eram plină de serotonină, oxitocină și alți neurotransmițători care îți dau o stare de bine.

Fix atunci aud pași în living. ”Stai, că s-a trezit și celălalt copil!” îmi zic eu. Și pașii suavi se duc spre baie, iar eu mă gândesc ”Doamne ajută, după sute de dimineți în care i-am zis, am explicat, am discutat despre toaleta de dimineață, acum se întâmplă!”. Eram și mai bucuroasă, mă bucuram de momentul acesta, că știm că e posibil să nu dureze mult.

Și în liniștea dimineții, se aude un urlet din baie, apoi plâns isteric. ”Oh my God, ce-i asta?” mă întreb eu și în 3 secunde ajung în baie. Plânsul continuă și mai puternic!

– Ce e?

Nu primesc niciun răspuns. Copilul urlă și plânge în continuare. Stă așezat pe scăunel, nu curge sânge de nicăieri, dar plânge de mama focului.

– Ce s-a întâmplat?

– Mă doooare! zice el printre lacrimi.

Cu chiu-cu vai aflu că s-a lovit la picior când se urca pe scaun să ajungă la chiuvetă. Îmi vine să-i zic ”pentru atâta lucru plângi în halul ăsta? M-ai speriat, ai trezit-o pe soră-ta, cât de tare te puteai lovi?!”. Endorfinele de care vorbeam în primul paragraf s-au dus pe apa sâmbetei, acum am de-a face cu adrenalina şi cortizol, că a apărut stresul în peisaj. De obicei primul gând nu mă ajută în astfel de situații, așa că respir, aștept și mai încerc o data. Ce-i drept, nu știu cât de tare îl doare. Poate s-a lovit tare. Ajută la ceva să îl mai critic și eu? N-ajută…

Îmi arată unde îl doare, pielea e zgâriată. E tot 7 dimineața, probabil se aude pe toată strada cum plânge. Îmi zic ”hai Magda cu o idee… să rezolvi treaba asta și să se mai domolească plânsul!”

Mă gândesc şi îmi amintesc de spray-ul de prim-ajutor First. Evrika! Îl aduc repede din frigider şi mă pregătesc să-l dau.

– Nu vreau!

– Posibil să doară puțin și după aceea îți trece!

Îi spun o poveste cu dragoni, dinozauri și sprayul First, îl dau peste zgârietură, pun un plasture și (în sfârșit!) se oprește din plâns. Durerea mai trece, copilul e ok, se poate spăla pe dinți. Situația pare ok, s-a făcut liniște, ce bine e! Atunci se aude un alt plâns ascuțit din cealaltă cameră, semn că s-a trezit și cea mică. Here we go again!

P.s. spray-ul despre care am scris e aici

Foto: unsplash.com

Cum să (nu) adormi copiii (II)

Se apropie ora pentru somnul de prânz, aşa că îl anunț pe fiu-meu (4 ani):

– S-a făcut ora de culcare, te mai poți juca puțin, apoi te aştept să dormi.

– Dar de ce mami? Eu nu am răbdare până mă trezesc! Vreau să mă joc, am multă treabă.

– Te cred, te mai joci 10 minute, apoi te aştept să te odihneşti.

– Dar nu mi-e somn, vreau să mă joc.

– Ok, te mai joci 10 minute şi după aceea poți să stai in pat şi citim poveşti înainte să dormi.

Merg să adorm bebeluşul şi-l las pe cel mare cu piesele de Lego. Misiune îndeplinită, cea mică adoarme repede, dar…cel mare nu mai vine la somn. Mă duc să văd ce se întâmplă. Parcă miroase a parfum în casă, mi se pare cunoscut. Dacă stau să mă gândesc, e chiar parfumul meu, dar nu l-am mai folosit de mult, deci…de unde simt mirosul?

În cealaltă cameră, cel mare e cocoțat pe scaun şi se parfumează de zor. Mă vede şi-mi zice zglobiu:

– Mami, miroseşte-mă!

Mă apropii de el şi simt un miros groaznic, de parfumuri amestecate, turnate toate pe el.

– Ce-ai făcut?

– Mi-am parfumat gâtul! Îți place?

Urmează discuția despre ce sunt parfumurile, că le folosim puțin, pe rând şi nu sunt pentru joacă. Copilul nu pare interesat de ce spun, vrea în continuare să se joace cu ele. Preventiv, mut parfumurile preferate un raft mai sus şi las jos 2 sticluțe mai goale.

Fix atunci observă un parfum aproape nou şi-l cere obsesiv:

– Te rooog…dă-mi-l pe ăla albastru.

– De ce? întreb eu uitându-mă la parfumul meu albastru, cu note marine, proaspete, care te poartă cu gândul la vacanță şi la valurile mării, bleu ca sticla asta de parfum… dar gândurile mele sunt întrerupte brusc:

– E spirt! Vreau să şterg oglinda cu el! Dă-mi-l, te rog!

Photo credit: unsplash.com

Momlife: am mers la cumpărături. Singură! (2)

Fac o plimbare până la stația de taxi. Mă cam strânge o cizmă „aşa e dacă nu le-am mai purtat de mult” şi continui să merg. Apoi cealaltă mă roade la degete, dar merg mai departe.

Ajung la supermarket, iau coşul şi mă plimb printre rafturi. Mă gândesc să mă relaxez, să nu cad în capcana shoppingului emoțional, să cumpăr ce e nevoie.

După vreo oră şi ceva, mă duc la casa de marcat. Doamna scanează produsele şi eu mă pregătesc să le pun în plase. Reduce, reuse, recycle, vorba englezului. Îmi pregătisem plasele înainte să ies din casă, aşa că le caut în geantă…nu erau. „Oare le-am uitat acasă?” mă întreb eu şi văd că produsele mele erau înghesuite şi stivuite într-o grămadă mare.

Le pun în coş, casierița termină de scanat şi întreabă:

– Vreți şi o plasă?

– Nu… am în geantă, mai caut.

Apoi mă anunță cât am de plată şi eu caut portofelul în geantă. O dată, de două ori…

…nimic! Mă trec toate transpirațiile. ‘Dă Doamne să-l gasesc’ îmi zic. Şi scormonesc iar în geantă. Găsesc punga cu măşti, dezinfectantul, o sticlă cu apă, tocul de ochelari, o maşinuță, căştile mele încâlcite ca instalația de Crăciun, un stikeez, altă maşinuță, dar…portofelul nu e. Doamna de la casă se uită la mine pe deasupra ochelarilor. În spate e coadă. Caut în continuare şi încerc să zâmbesc, să detensionez puțin situația. Îmi dau seama că nu ajută la nimic, toți suntem ‘mascați’. Respir şi caut iar portofelul, de data asta mai încet. Nu e şi pace! Ce să fac acum? Mă trec transpirațiile, portofelul nu apare, e târziu…respir adânc şi îmi zic:

„Cum să fac să plătesc totuşi? Oare cum era plata cu telefonul? Din aplicație?”

Şi cand bag mâna în buzunar, după telefon. Atunci simt atingerea suavă, delicată şi salvatoare a…portofelului! Yeees, sunt salvată! Îmi vine să țopăi de bucurie lângă casa de marcat, totuşi mă abțin. Plătesc şi plec repede acasă, unde fetița mă aşteaptă plângând, băiatul mârâie că nu primeşte gume şi ciocolată înainte de culcare. Nevermind…

– Ai luat lapte? Mă întreabă soțul

Mă uit la el uimită.

– Ce lapte?

Era pe lista de cumpărături…

– N-am luat, n-am observat că era trecut pe listă, recunosc eu.

La urma urmelor, am reuşit să merg singură la cumpărături şi asta e important. Restul sunt doar detalii!

Seara, copiii adorm devreme. Eu n-am somn încă, stau pe canapea şi butonez telefonul. Îmi apare reminderul cu timpul petrecut pe telefon…cam mult. Îl las deoparte, chiar dacă aşa aş mai da scroll până mă apucă somnul…dar ştiu că asta nu mă ajută deloc.

Fără telefon, mă uit la tavan…e linişte şi nu-mi cere nimeni nimic. Aş avea lucruri de făcut, dar am învățat să am grijă şi de mine. Aşa zicea bunica „dacă tu n-ai grijă de tine, cine să aibă?” În cele câteva minute de linişte, îmi propun să fac ceva pentru mine. Iau crema Heat şi îmi masez spatele tensionat de la cărat bebeluşul de 7 kilograme. Crema relaxează muşchii, am folosit-o în sarcină, e ok şi în timpul alăptării. Crema se găseşte aici

Apoi îmi propun să mă gândesc la 3 lucruri bune care s-au întâmplat în ziua respectivă. Primul gând e „ce să meargă bine? Serios!” Apoi caut în continuare lucrurile bune până le găsesc, cu răbdare şi blândețe. Mă gândesc bine, îmi vin în minte lucrurile pe care nu le-am făcut, exersez în continuare să le găsesc pe cele bune. Nu am fost obişnuită să fac asta, e un obicei nou la care încă lucrez.

Sursa foto: unsplash.com

Momlife: am mers la cumpărături. Singură! (1)

„Nici nu mai țin minte de când n-am mai fost la cumpărături” am gândit eu cu voce tare. Oare de ce? Pentru că din vară sunt mama de 2 ori, plus pandemie, plus lipsă de timp, plus „am de făcut lucruri mai importante”.

– Hai să ne organizăm şi să te duci singură să faci cumpărăturile. Ce zici? îmi sugerează soțul.

– Hmm…sună bine! răspund eu.

Buuun, planificăm marele eveniment pentru vineri seara, rezolvăm cine rămâne cu cei mici şi aştept cu nerăbdare mersul la…supermarket.

Caut prin dressing şi mă gândesc „oare cu ce să mă îmbrac?”. În ultima vreme am purtat numai haine de alăptare, acum ies fără bebe, deci pot purta haine normale. Yupeee! Aleg o rochie tricotată, mă machiez şi îmi aranjez părul (cât se poate în 5 minute)

Baiatul cel mare zdrăngăneşte o jucărie nouă în living. Jucăria are clapete, sunete, cântece şi el e mega entuziasmat, apasă pe toate butoanele. Abia îmi aud gândurile. Soțul îmi zice ceva şi nu aud. Whatever, eu urmează să ies. Sunt gata îmbrăcată, fetița plânge şi îşi bagă mâinile în gură.

– Cred ca vrea sa mănânce.

– Pai abia m-am îmbrăcat…mi-am luat rochia… zic eu.

– Ok, atunci vii mai repede, spune soțul neîncreazător.

– Nici vorbă…dă copilul încoace să-l alăptez! 

Şi aşa, aranjată, îmbracată, alăptez copilul. Se lipeşte de mine şi adoarme, mai că mă ia somnul şi pe mine. „Doar n-o sa dorm acum„ îmi zic. Pun copilul în pat, mă ridic repede şi ies din cameră. Peste 5 secunde bebe se trezeşte.

Soțul ma priveşte lung. 

– Good luck, dear, eu plec!

Îmi iau geaca, geanta şi dau să ies din casă. Stai, că am uitat să mă încalţ!

Ce-ar fi să-mi iau cizmele cu toc? Caut în dressing, acolo gasesc multe încălțări… totuşi unde sunt cizmele mele? 

„Oare când le-am purtat ultima oara? Sigur le-am pus aici!”

Scotocesc prin dressing şi scot o cizmă, apoi un adidas, apoi a doua cizmă. „Victorie, mă încalț şi plec!” mă gândesc eu. Fix atunci apare în fața uşii fiu-meu.

– Ce faci mami? Unde te duci?

– La cumpărături.

– Da? Vreeaau şi eu mami!

Oh my God! I-am spus deja de câteva zile că mă duc singură…

– De data asta merg singură. Îți aduci aminte că ți-am spus ieri şi azi-dimineață despre asta. În seara asta stai cu tati cât sunt eu plecată.

– Dar vreau şi euuuuu! Începe el să se smiorcăiască.

– O să-mi fie dor de tine, mami!

Offf…şi mă aplec să îl iau în brațe, să mă conectez cu el, să îi explic ce fac şi că mă întorc peste o oră sau două.

Atunci încep să-mi dea târcoale gânduri de genul ăsta: „doar nu plec până pe lună! Merg să cumpăr una-alta şi mă întorc. Când (Doamne-iartă-mă!) să ți se facă dor?”.

Respir adânc, să-mi calmez gândurile care o iau razna şi zic:

– Cred că ți se face dor de mine. O să plec şi mă întorc repede. Până atunci, poți să ieşi afară cu tati sau să te joci cu Lego

– Biiiine. Vreau să îmi aduci un avion, nişte gume şi…ciocolată şi…

Mă uit la ceas, deja e târziu şi încep să-mi pierd răbdarea. Nu mai am răbdare să negociez, să empatizez, vreau timpul meu! În urmă cu vreo câțiva ani, asta ar fi însemnat o ieşire în oraş, cu muzică relaxantă, discuții interesante. Acum…mă adaptez la situația actuală.

– O să cumpăr lucruri de care avem nevoie, zic eu şi mă încalț în grabă.

Deschid ușa şi aud:

– Iei gunoiul?

– Biiine, îl iau.

Şi gata, am plecat!

Pe scări îmi pun masca şi plec! Unde ziceam că mă duc? La magazin, nu contează, numai să merg singură. E aşa ciudat să merg pe stradă fără să împing un cărucior, să fiu cu ochii pe un copil care merge cu bicicleta sau să car un bebeluş în sistem.

Sursa foto: undplash.co

Copiii spun lucruri trăznite

1. Soțul spune ceva tare comic şi râdem toți, Gabi (4 ani) e foarte amuzat şi zice:
– Vai tati, ce glumos eşti!

2. În pandemie, fiu-meu a inventat un cuvânt nou pentru „a merge in vizită”.

Exemplu: când îi mai învizităm pe bunici?

3. Merg până la magazinul din colț şi Gabi vrea neapărat suc. Discutăm că îl poate bea acasă, după ce mănâncă. E de acord, dar să-l cumpere el, acum! Intrăm în magazin şi până ne vine rândul, vede cutia cu suc.
– Eu îl cumpăr, mami! spune Gabi hotărât
– Ok. Şi îi şoptesc la ureche cum să ceară un suc. Pe cutie e desenat Nemo (pt cine nu se uită la desene animate, e un peştişor 🙂 )
Ne vine rândul şi vânzătoarea întreabă:
– Cu ce vă servesc?
– Vreau un suc cu peşte! zice Gabi hotărât.

Foto: unsplash.com

Work from home, child version

Acasă e linişte, nu se aude niciun zgomot, nicio voce. Copiii n-au plecat nicăieri, deci….verific ce se întâmplă: cea mică doarme, cel mare nu e nicăieri. Îl caut bine şi îl găsesc ascuns după pat, ținând în brațe cântarul.
– Ce faci acolo?
– Şş mami! Sunt ocupat, lucrez la lepot (aka laptop). Te rog să faci linişte! spune Gabi (4 ani).
– Aaa…da? Şi la ce lucrezi?

– La ceva important!

Şi îl las să se mai joace, glumim, îmi povesteşte ce ocupat e.
La final îi spun ca acela e cântar şi îl folosim să vedem cate kilograme avem. Întâi mă urc eu pe cântar, apoi el.
– Câte kilograme ai, Gabi?
– 7 kilometri!

Prima zi din an când ești părinte

31 decembrie 2020, seara. Petrecem Revelionul acasă, formulă restrânsă, fără planuri mari. Punem copiii la culcare, dar ei parcă simt că e o noapte specială și nu vor să doarmă. Se trezesc la fiecare sunet, la fiecare zgomot de artificii, cea mică parcă are un cronometru, la 1-2 ore se trezește și gângurește, mârâie, apoi plânge! Toți ne trezim de muuulte ori noaptea aia și îmi fac speranțe că dacă cei mici s-au trezit toată noaptea, poate dorm mai mult de dimineață.

1 ianuarie 2021, foarte de dimineață (nici n-am avut curaj să mă uit la ceas). Bebe se trezește și scoate niște sunete de pisică, apoi țipă, gângurește, „vorbește” pe limba ei. Sper să se oprească, dar asta nu se întâmplă. Apoi vine cel mare și începe:

– Mami, eu nu am putut dormi azi-noapte, că am văzut lumini multe pe cer, ca un fulger. Și se auzeau sunete bum, bum!

-Și de ce nu dormi acum?

– Că am dormit destul, acum vreau să discutăm! Ce facem astăzi? Mergem la zoo?

– Nu mergem, că e închis.

– Atunci la magazin!

– Și acolo e închis!

– Mami, tata nu vrea să se trezească, spune că îi e tare somn! Doarme buştean!

Îmi spun în gând „o fi și el obosit”. Deci ambii adulți din casă sunt praf, iar copiii plini de energie.

– Ce-ar fi să te uiți pe o carte?

– Dar eu nu vreau carte, vreau să te trezești și să facem omletă, să discutăm și să ne jucăm!

Vaaai… chiar dacă am fost acasă azi-noapte, mă simt de parcă m-a călcat trenul. Aș dormi încă vreo 2 ore, apoi aș dormi după-amiază și la noapte la fel!

– Ce-ar fi să mai dormi puțin?

– Nu mami, că e dimineață. Tu așa zici, că dimineața ne trezim și ne facem toaleta. Apoi continuă: mami, hai să te speli pe față și pe dinți! Că ai bacterius pe dinți!

Dacă am atâtea reguli…acum se întorc împotriva mea.

– Măi copii, mi-e somn! Vreau să mă odihnesc. În liniște!

Își ia o carte și începe să citească: „Unde mergem astăzi? La grădina botanică, să vedem cactușii”, Deschid un ochi, e cartea despre Ema și Eric.

Între timp, cea mică se foiește, gângurește, țipă, vrea să se învârtă, regurgitează, e musai să o preiau. Mă tot gândesc de ce sunt așa obosită, că în facultate mergeam duminică seara în club și luni dimineața, la 8 eram la facultate. Dar atunci dormeam cât voiam după aceea, în liniște…trecut-au anii.

Încep să mă enervez că e 7 dimineața și copiii sunt up and running (vorba englezului), iar eu așa aș mai dormi… Ei de ce nu sunt obosiți? De ce se trezesc așa dimineață? Mă răstesc la ei să facă liniște, cel mare se uită speriat la mine, cea mică râde. Atunci vine gândul salvator „e ok să te enervezi, dar nu să strigi la copii”. Respir adânc și zic „acum urmează dubla 2!”,

Am început să mă gândesc ce-aș putea face, să „preia” altcineva copiii și să dorm. N-are cine, buniciii sunt departe, e prima zi din an, toată lumea se odihnește (în afară de noi). Asta-i situația, copiii au dormit rău și s-au trezit la 7, vrei-nu vrei ziua a început, e nevoie de energie. Nu primesc liber după „tura de noapte”, mă mobilizez să mă trezesc și să mă ocup de copii. Că nu mă ajută la nimic statul în starea de victimă, să mă plâng și să mă gândesc ce greu e.

Beau apă să mă hidratez, îl iau pe cel mare să ne facem toaleta, apoi îmi pun paharul cu gel de aloe. Porție dublă, că a fost o noapte grea. Şi urmează o zi full-time alături de copii.

Soțul schimbă bebelușul, apoi își bea și el gelul. Gata, ziua începe, pregătim micul-dejun, parcă ne mai revenim, copiii cer mâncare și multă atenție. În jumătate de oră suntem fresh, bem cafeaua, hrănim copiii, ne jucăm și ne facem planuri pentru ziua de astăzi. E doar 8:55 (dimineața).

Dacă ai nevoie de „întăriri” şi vrei să vezi mai multe despre gelul de aloe, găseşti informații aici.

Photo credit: unsplash.com by Jon Tyson

Jucăriile, aşa cum le vede şi le simte părintele

Ştii jucăriile alea mici, ascuțite, care parcă se ascund prin casă şi ies pe covor noaptea, când e întuneric şi linişte? Atunci când te duci la baie. Sau să bei un pahar cu apă. Sau te furişezi în bucătărie dimineața devreme, sperând să-ți bei cafeaua în linişte. Ştiți voi… dorințe de genul ăsta.

Fix atunci, calci pe cea mai ascuțită jucărie din casă şi…îți vine să urli de durere, dar nu se poate! Că toată lumea doarme. Dai din buze încet, spunând multe cuvinte (în diverse limbi străine) care nu se pot scrie pe blog şi continui drumul când ghici ce se întâmplă? Îți iese în cale o piesă mică de lego, cu zeci de muchii şi colțuri. Te înțeapă până în inimă şi te întrebi de unde sunt atâtea jucării pe jos. Că parcă le-au strâns aseară copiii.

Ajungi la destinație (adică în baie sau bucătărie) călcând încet, că deja ai suferit vreo 2 faulturi şi scoți din talpă jucăriile cu pricina. Te întrebi cine a putut inventa aşa ceva şi mai rău, de unde există aşa ceva în casă? Nici nu-ți mai aduci aminte. Apoi observi că pe talpa ta stau lipite nişte abțibilduri mici şi colorate pe care nici le-ai simțit. Măcar alea nu dor…

Termini de băut apa şi-ți aminteşti ceva important, ce e nevoie să notezi în telefon. Telefonul era pe canapea, aşa că îl cauți, dai pernele la o parte şi…porneşte o jucărie gălăgioasă! Melodia aia pe care ai auzit-o obsesiv de 1000 de ori porneşte pentru a 1001-a oară. Cum să opreşti sunetele astea asurzitoare? Jucăria a ajuns la a doua melodie deja, dacă nu găseşti repede o soluție, se trezeşte toată casa.

Dar stai…asta nu e tot! Zeul jucăriilor care lasă piese de lego pe jos şi porneşte jucăriile cântătoare nu ține cu tine. Jucăria aia zgomotoasă se opreşte când vrea ea! Adică după ce termină de ,,cântat” toate melodiile alea cu sunet metalic. O ascunzi între pernele canapelei, doar-doar nu se mai aude aşa de tare! Stai de pază acolo, aşteptând să ,,tacă” nenorocita aia de jucărie. Ştii pe de rost toate melodiile alea, mai durează 3 minute până dă Dumnezeu şi se face linişte.

Atunci te îndrepți spre dormitor, unde te întâmpină copiii: treji, fresh, cu ochi curioşi şi voce odihnită:

– Neața!

Foto: unsplash.com

Detoxifierea, most sau necesitate?

În urmă cu vreo 3 ani am auzit prima dată despre programul de detox Clean 9. Am aflat beneficiile pe care le-au avut alte persoane: au scăzut în greutate şi în centimentri în zona taliei, aveau mai multă energie, dormeau mai bine, deveneau mai disciplinați cu mesele şi „învățau” să se hidrateze. La momentul respectiv mi s-a părut interesant, dar nu am făcut programul pentru că alăptam (şi nu e recomandat în sarcină şi alăptare).

Foloseam alte produse de la Forever pentru diverse situații şi mereu dădeam peste testimoniale despre Clean 9 în grupurile de Facebook. Multe persoane slăbiseră, se simțeau mai bine, aveau destulă energie pentru activitățile zilnice şi sport.

Nu eram neapărat pasionată de detoxifiere, mi se părea că organismul îşi face treaba singur, că doar bunica nu făcea detox şi a trăit mult şi bine. Apoi mi-am amintit că bunica mânca fructe şi legume de sezon, din grădină, iar carnea, ouăle şi laptele erau din gospodăria ei (sau de la vecinii de lângă ea). Nu mergea la supermarket să îşi umple frigiderul cu alimente aduse de la sute sau mii de kilometri. Pe vremea aia, oamenii nu erau sedentari şi nici nu petreceau multe ore pe zi în fața unui laptop.

Când am terminat cu alăptarea primului copil, m-am gândit să încerc Clean 9, am comandat pachetul şi abia aşteptam să încep. Avea gel de aloe vera, suplimente, un shake şi o broşură cu instrucțiuni: ce, când şi cum să faci.

Eu sunt fan mâncare, sau altfel spus.. mănânc mult şi îmi place asta. De-a lungul timpului, colegii de serviciu observau detaliul acesta şi mă întrebau (unii mai subtil, alții mai direct): „tu mănânci toată ziua?”. Eram obişnuită cu asta şi nu mă deranja, singura mea preocupare era să am ceva de ronțăit la îndemână. Unele mese erau mai sănătoase, gătite de mine, cu legume, alimente cu fibre, ingrediente locale, etc. Alte gustări erau „guilty pleasures”, adică dulciuri, chestii sărate sau crocante.

Acestea fiind spuse, când am văzut că e nevoie să reduc mesele şi să mănânc la program, am lăsat cutia de Clean 9 deoparte, să mă mai gândesc… Era o lista cu alimente permise, în general lumea nu se plângea de foame, până la urmă mi-am făcut curaj şi am început! Vorba englezului, worst case scenario, mănânc ceva în plus.

În timpul programului mi s-a părut că timpul s-a dilatat. Nu mai petreceam aşa mult timp gătind, seara îmi pregăteam masa pentru a doua zi, cumpărasem o parte din alimentele permise, deci nu mai apăreau gânduri de genul „ce să mănânc astăzi?”. Pe lângă asta, era mai uşor când mergeam la cumpărături şi erau mai puține vase de spălat.

Primele 2 zile din program sunt mai restrictive, am mâncat din alimentele permise şi, spre marea mea surprindere, nu-mi era foame. În perioada aceea am descoperit cât de delicioasă poate fi mazărea pregătită câteva minute cu un strop de ulei de măsline.

Broşura mă ajuta mult: acolo bifam când mâncam, când luam suplimentele sau când făceam sport. De obicei nu fac sport zilnic, dar în perioada aceea am reuşit 🙂

După cele 9 zile aveam câțiva cm în minus în talie, mai puțină celulită şi nu-mi mai era poftă de dulciuri. După ce termin cu alăptatul celui de-sl doilea copil, voi face iar Clean 9.

Dacă te interesează programul, poți vedea mai multe detalii aici.

Amintiri despre Crăciun

Zilele acestea mi-am amintit de Crăciunul din copilărie: venea vacanța de iarnă, împodobeam bradul cu luminițe roşii şi globuri de sticlă, bunica sau mama făceau cozonac, iar Moşul venea întotdeauna când noi eram plecați. Ieşeam să ne dăm cu sania sau să colindăm şi când ne întorceam, Moş Crăciun plecase deja.

Apoi am crescut, n-am mai fost copii şi unele lucruri s-au schimbat. Totuşi ne adunam cu toții şi petreceam împreună sărbătorile de iarnă.

Anii trecuți ne bucuram când ne vedeam, apoi începeau mici discuții. Eu îmi întrebam părinții: de ce nu mănâncă mai sănătos? De ce nu au mai multa grijă de sănătatea lor? Ei se mirau că eu n-am devenit mai ordonată de ultima dată când ne văzuserăm. Urmează cireaşa de pe tort: mergeam la bunica şi mă întreba întâi subtil, apoi direct: „tu când ai de gând să te măriți?”. (Bunica s-a stins la un an după nunta mea, dar am auzit întrebarea asta mulți ani). Fiecare găsea câte ceva de rezolvat la alții şi mai ales la situația în care ne aflam.

Cum anul acesta nu ne-am întâlnit cu părinții de Crăciun, am pus colinde, am gătit noi mâncarea, ne-am pregătit cum am putut. Şi cum stăteam eu şi mă uitam la o poza frumoasă, ca fundal la „Colinde de Crăciun”, mă gândeam ce provocare e acum, să sărbătorim Crăciunul separați. Apoi am mers înapoi în timp şi în fiecare an era câte ceva frumos, dar şi ceva neplăcut la sărbătorile de iarnă.

Acum un an eram fericită că urma să avem un bebeluş şi în acelaşi timp mă adaptam la viața fără gluten. Acum 2 ani, am petrecut vreo câteva zile cu părinții (care au fost frumoase) şi nu mi-a plăcut drumul lung până acolo şi înapoi. Acum 3 ani, am fost la părinți şi ne-am simțit bine, dar băiatul era la erupție dentară şi totul s-a întâmplat în plânsete şi mârâieli. Şi tot aşa, an de an…unii ar spune că e Legea dualității. Bunica mea ar spune că aşa e viața, cu bune şi rele…

Anul acesta, la noi plouă şi bate vântul de Crăciun, nu ne întâlnim cu oameni dragi fizic, dar suntem sănătoşi şi suntem împreună. N-o să mai fie un alt Crăciun la fel, aşa că mi-am propus să fiu recunoscătoare şi să mă bucur de ce avem acum şi aici. Crăciun fericit!

Photo credit: unsplash.com by Debby Hudson

Cum să (nu) adormi copiii (I)

Se apropie amiaza şi eu intenționez să adorm copiii (de preferință simultan). Apoi îmi fac planul: cât dorm ei, eu verific globurile, beteala şi decorațiunile de Crăciun, să văd dacă avem suficiente. Le-am scos pe hol şi abia aştept să le ,,inspectez”.

Ne punem în pat, bebeluşa adoarme repede, cel mare se foieşte, se fâțâie, se învârte, răsfoieşte o carte, face orice în afară de dormit.

– Mama, nu mi-e somn. Vreau să mănânc ceva.

– Ai primit mâncare acum jumătate de oră.

– Atunci mi-e sete…

– Ai apă lângă pat, îi amintesc eu. De ce nu dormi?

– Mi-e dor de prietenii mei. Şi de grădiniță. Şi să mă joc afară cu copiii. Cât mai este virusul ăsta? Că m-am săturat de el…

– Cred că ți-e dor de copii, să vă jucați împreună. Deocamdată mai este virusul şi grădinița e închisă.

Continuăm discuția până se trezeşte cea mică. Eu o adorm din nou, băiatul se furişează din pat.

– Ce faci? Unde te duci? întreb în şoaptă

– Merg să mă joc cu maşinuțele, şopteşte el.

Îl las în pace, şi-aşa e trist că nu se întâlneşte cu prietenii lui. După vreun sfert de oră, îl chem iar la culcare, dar copilul nu răspunde.

Plec să-l caut şi ghici ce găsesc? Pe hol, bradul de Crăciun e desfăcut din cutie, cu globurile puse toate pe o creangă, beteala îngrămădită pe altă creangă, iar pe jos cutii desfăcute, globuri, scoci, bucăți de carton, crenguțe de la brad artificial… iar copilul…era cocoțat pe un scaun, aranja bradul şi se simțea foarte bine:

– Uite mami, am făcut bradul, ca să vină Moş Crăciun azi! Îți place?

Sinceritate maximă la telefon

Prin anii ’90 nu aveam telefoane mobile, ci un telefon fix care era pus în hol. Probabil vă amintiți că atunci când suna, nu ştiai cine e, ridicai receptorul şi aflai. La fel, dacă nu ajungeai destul de repede la telefon sau nu-l auzeai, apelul se pierdea şi gata…nu aflai cine te-a căutat.

Pe vremea aceea, fratele meu era mic, avea vreo 6 ani şi crescuse suficient de mult cât să ajungă la telefon, aşa că ,,prelua” toate apelurile.

Într-o bună zi, a sunat telefonul. Mama bănuia cine e la capătul firului, o rudă mai îndepărtată care vorbea mult, întreba de toată lumea, avea mult timp şi o ținea pe mama la telefon cu zecile de minute. Mama nu se simțea confortabil să-i taie elanul, aşa că stătea la telefon muuult, discutând vrute si nevrute. Persoana respectivă era la pensie, deci avea timp de aşa ceva, dar mama nu. Avea de gătit, de făcut ordine şi voia să termine înainte să plece la serviciu.

Aşadar, telefonul suna, mama a simțit prin telepatie cine e şi ne-a zis:

– Răspundeți la telefon, dar dacă e ruda aceea, să-i spuneți că nu sunt acasă.

Zis şi făcut, fratele meu mai mic ridică receptorul, tace câteva secunde apoi spune cu voce veselă de copil sincer:

– Alo, bună ziua! Mama e acasă, e în bucătărie! A zis că dacă sunați dumneavoastră, să vă spun că e plecată.

Photo source: unsplash.com by George Chandrinos

Ce cadouri luăm de Crăciun?

Băiatul meu ştie exact ce vrea! În primul rând, să umble în pantaloni scurți. În al doilea rând, să vină Moşul. De preferat ambele variante, simultan.

După luni de zile de explicat, a acceptat că: poate purta pantaloni scurți când e cald, iar Moşul vine iarna. Prin septembrie, când s-a mai răcit vremea, a aflat că trece la pantaloni lungi şi de atunci se concentrează pe…cadoul de la Moşul. Îi scrie scrisori aproape zilnic, vorbeşte non-stop despre ce îşi doreşte şi îl aşteaptă cu nerăbdare.

El vrea foarte multe daruri…dacă Moşul i le-ar aduce pe toate, ar fi nevoie să ne „aducă” şi un apartament de mulţi metri pătrați unde să le depozităm. În astfel de condiții, zilele trecute am început discuția despre cadouri:

– Ce iți doreşti cel mai mult?

– O macara, un robot, o maşină cu roți mari şi nişte cărți, o puşcă, o cutie mare de jucării…începe el entuziasmat.

Eu respir adânc şi începem negocierea.

– Ştiu că iți doreşti foarte multe. E tare frumos să primeşti cadouri. Vei primi o parte din ele, sunt mai multe ocazii când cineva îți aduce daruri: ziua ta, Crăciun, Sf Nicolae, 1 iunie… dar ştii… Moşul aduce câte un cadou fiecărui copil, deci dacă ar fi să alegi ce vrei cel mai mult, ce ți-ai dori?

– Vreau un robot care să se joace cu mine, apoi să strângă jucăriile. Şi hainele mele, când le las împrăştiate. Şi dacă las hârtii sau pixuri pe jos, să le adune. Şi să stea cu surioara mea când plânge.

– Da? întreb eu uimită

– Iar seara, să strângă vasele, să adune rufele şi să facă ceva de mâncare pentru toată lumea. Că voi ziceți mereu „ce mâncăm? Cine strânge vasele? Hai să adunăm hainele”. Seara vă împrumut şi vouă robotul!

– Câte face robotul ăsta, oare nu oboseşte? observ eu, mirată.

– Dacă robotul nu mai are baterie, îl punem la încărcat şi îi punem ulei.

Photo from unsplash.com

Amintiri din copilărie, bluza lila a mamei

Zilele trecute citeam o carte despre cum să cooperezi mai bine cu ai tăi copii şi am ajuns la tehnica „Spune-i ce să facă”. Majoritatea oamenilor le spun copiilor ce să nu facă şi obțin exact efectul opus, adică…”nu trânti uşa” apoi se aude un zgang! Copilul tocmai a făcut asta. Sau „nu mai țipa” şi urmează un strigăt. De ce? Explicația e mai complexă, pentru a procesa informații care includ o negație („nu țipa”) creierul foloseşte întâi varianta afirmativă („țipă”), abia apoi adaugă negația, se folosesc ambele emisfere cerebrale pentru toată treaba asta, iar pentru creierul copilului asta e o provocare…deci e poveste lungă.

Ce putem face concret atunci când vrem să nu mai trântească uşa? Sunt sigură că aproape nimeni nu se gândeşte la principiile de funcționare ale creierului în timp ce copilul urlă sau trânteşte uşa. Soluția ar fi să-i spunem copilului ce să facă! Concret asta sună cam aşa: „închide uşa încet”, „vorbeşte mai încet”.

Atunci mi-a venit în minte un episod din copilăria mea. Când aveam vreo 5 ani, îmi plăcea tare mult să scriu (adică să mâzgălesc prin caiete) si să port o haină a mamei. Era o bluză de pijama de mătase pe care o primise cadou: subțire, de culoare lila, care îmi era foooarte mare şi care stătea pe mine ca un sac. Nu-mi păsa, aş fi purtat-o zi şi noapte. Mama îmi explica în fiecare zi că bluza aceea e foarte mare, că e subțire şi nu ține de cald, că am rochițe mult mai frumoase pe care aş putea să le port. Nici nu voiam să aud aşa ceva, era o tragedie când mama spăla bluza aceea şi trebuia să aştept până se usca. Pentru că o purtam aşa de mult, bluza avea multe pete de pix care nu mai ieşeau la spălat, deci arăta destul de rău. Totuşi mama persevera şi îmi zicea mereu să las bluza aceea „lungă, slabă şi zăludă” ca în balada lui Topârceanu.

Într-o bună zi, mama mi-a spus:

– Astăzi vin la mine nişte colege de serviciu. Am făcut ordine, o să-ți dau niste haine frumoase să te îmbraci şi…să nu cumva să-ți iei iar bluza cea mov pe tine.

Observați formularea negativă „să nu…”. Ştiți la ce m-am gândit eu atunci, în mintea mea de copil de 5 ani? Mi-am zis „aaa…chiar asta o să fac! Nu-mi trecuse prin cap treaba asta, dar acum că mi-ai zis să nu fac, mi se pare o idee foarte bună!”

M-am schimbat în haine normale şi am aşteptat să vină prietenele mamei. S-au dus în sufragerie să bea cafeaua, eu le-am salutat politicos (aşa cum mă învățase mama) şi în timp ce ele discutau şi nu erau atente, am dispărut din peisaj.

Ghiciți ce am facut! Mi-am luat bluza mea preferată, care era lungă, mare, subțire şi mov. Am observat că o murdărisem şi mai tare de pix, dar asta nu mă deranja deloc. Şi aşa, cu bluza aceea lungă şi pătată de pix, m-am întors în sufragerie.

Mama m-a văzut şi s-a schimbat la față. Prietena ei a spus imediat:

– De ce o laşi să umble îmbrăcată aşa? Uite ce subțire şi mare e rochia aia!

Mama mă privea încurcată, ruşinată şi cam furioasă:

– Dar… nu o las eu. I-am spus de o mie de ori să nu se mai îmbrace cu ea şi nu ascultă. Aşa îi place să stea, îmbrăcată cu bluza asta…

A urmat o discuție despre cât de urâtă e bluza, că e prea subțire şi pot răci, că ar trebui să port hainele mele…nu-mi plăcea subiectul, aşa că am plecat să mă joc.

La finalul vizitei, mama m-a chemat să salut musafirii la plecare. Ştiam ‘poezia’, mama mă învățase ca la finalul vizitei să spun „la revedere, mai veniți pe la noi”. Dar eu nu simțeam asta! Prietenele mamei îmi criticaseră ținuta şi haina mea preferată, nu voiam să vină iar, aşa că le-am zis cu glas pițigăiat:

– La revedere şi…nu mai veniți pe la noi!

Photo credit stragier.com lila silk

Ținutul vântului

Bate vântul dintr-o parte,

Tot oraşul îl străbate.

Bate vântul frunza-n dungă

Aproape era să-mi smulgă

Scaunele din balcon.

Ghiveciul face-un plonjon

Pân-afară, printre iarbă,

Că s-a săturat să aibă

Rădăcinile proptite

Şi-n ghiveci înghesuite.

Bate vântul frunzele,

Crengile, perdelele,

Toate mişcă şi se-nclină

Iar ferestrele suspină

De atâta vijelie.

Bate-ntr-una de trei zile

Noi tot aşteptăm să fie

Vreme bună, liniştită

Sau o boare potolită.

Să putem ieşi afară 

Fără să vedem cum zboară

Hainele de prin balcoane,

Gunoiul din tomberoane,

Toate zici că-s avioane

Ce planează pe maidane.

Photo credit: unspash.com wind picture

Activităţi acasă, în carantină: facem turtă dulce

Băiatul meu, Gabi (4 ani) a primit o carte de poveşti, iar preferata lui e „Omul de turtă dulce”. Deloc întâmplător, de o săptămână mă bate la cap să facem şi noi turtă dulce:

– Te roooog mami! Am visat azi-noapte o turtă dulce, era om, era delicios şi eu mâncam şi mă frecam fericit pe burtică şi cădea zahăr praf din cer! Te rooog!

Cum să rezişti la asemenea rugăminți? Caut o rețetă uşoară pe internet, ne uităm amândoi la video, apoi citesc ingredientele… Pe lângă zahăr, făină, miere, avem nevoie de scorțişoară, anason, cuişoare măcinate, ghimbir şi alte mirodenii exotice care nu se găsesc prin dulapul nostru.

Le adaug pe lista de cumpărături şi informez soțul că acele cuvinte n-au aterizat acolo din greşeală, deci va fi nevoie să cumpere mirodeniile respective. Primesc feed-back instant:

– Nu ştiu ce-s alea şi în carantină eu nu umblu prin magazin după cai verzi pe pereți şi condimente de alea. Du-te tu dacă vrei!

Are dreptate, nu-i momentul de aşa ceva, dar cum îi explic asta copilului? El deja visează cum modelăm omul de turtă dulce…

Mă duc să-mi fac un ceai şi să mă mai gândesc. „Cum să facem oare? Dă-mi Doamne o idee ce aş putea să pun în turtă dulce să fie aromată! Vorba englezului, „worst case scenario”, facem turtă dulce fără mirodenii.”

Aproape că mă resemnasem cu planul de mai sus, când văd plicul de la ceai şi citesc pe el: scorțişoară, cuişoare, ghimbir, coajă de portocală! E ceaiul de la Forever, plin de arome.

– Evrika! Sunt salvată! Avem cu ce face turtă dulce!

– Sigur că avem mami, eu îmi doresc mult şi dacă nu voiai, eu îți ziceam „hai să facem turtă dulce” până ziceai da.

– Îmi imaginez…răspund eu gândindu-mă la ce m-ar fi aşteptat dacă nu era un „da”. În termeni elevați se spune: perseverență, putere de convingere şi focus pe atingerea scopului. În termeni populari: copilul te bate la cap până cedează ceva sau cineva: părintele sau nervii lui.

Buuun…ne apucăm de treabă! Gabi vrea să facă el, singur! Şi pune cu o linguriță mică făină în bol. Mă uit la el şi mă apucă somnul, cântarul arată că pune cate 3 grame odată, până la 400 de grame, cât e nevoie, e clar…ne apucă Revelionul!

Copilul e fericit, face asta cu plăcere, aşa că îl las în pace şi mai fac una-alta prin bucătărie. După câteva minute…jumătate de făină era in bol, restul pe cântar, pe masă, pe jos, pe hainele lui. Eu deja încep să mă enervez, copilul trăieşte clipa şi zice Mami, iți place cum pregătesc turta dulce?

– E drăguț, dar hai să curățăm puţin masa. Între timp bebe se trezeşte şi plânge. Soțul vine in bucătărie și vede dezastrul. Îmi spune pe un ton ironico-sarcastic: „vai ce-mi place când gătim în familie!” şi se face că zâmbeşte. Apoi mă anunță: „eu ies afară cu cea mică, good luck!”

Cu chiu cu vai, punem o parte din ingrediente în bol, restul prin toată bucătăria. Starea mea de enervare începe să crească, copilul chiar se bucură de moment.

După lupte seculare, facem aluatul şi urmează modelatul. Scot planşeta şi făcălețul care…e murdar de plastelină.

– Ce s-a întâmplat cu el? întreb eu gândindu-mă „de ce ne-am apucat de asta?”

– Am facut prăjituri de plastelina. Pentru tine, mami! vine un răspuns vesel şi cristalin.

Treaba nu-i bună: aluatul de turta dulce e foarte lipicios (că e fără gluten), bucătăria e super murdară, făina e peste tot, făcălețul plin de plastelină, eu deja m-am enervat. Copilul rezistă, el e fericit!

În timp ce eu mă gândesc ce să fac să o scoatem, cumva, la capăt cu turta dulce, fiu-meu şi-a băgat mâinile în aluatul lipicios.

– Mami, nu-mi place, vreau să mă şterg, se smiorcăie el.

– Hai să te speli pe maini!

Şi până ajunge la chiuveta, pune mâinile pline de aluat pe scaun, pe masă, pe mobilă.

– Asta nu mai e comic! Deloc! zic eu şi observ că deja ridicasem tonul. Eram furioasă, mă transformasem în momzilla şi nu mai aveam chef de nimic. Poate de o oră la spa, dar în condițiile astea e exclus.

Singura soluție părea să scap de aluatul ăla lipicios, să scot copilul din bucătărie şi să mă apuc de spălat masa, scaunele, blatul, podeaua…toată bucătăria!

Tocmai atunci îmi aduc aminte de o persoana care se pricepe la emoţii şi la gestionarea lor (Nicoleta Nistor) şi la o replica utilă când lucrurile o iau razna: „acum urmeaza dubla 2”.

Pentru asta, am nevoie de o pauza așa că anunț copilul:

– Eu m-am enervat foarte tare, iau o pauză de câteva minute să mă calmez, aşa că o sa ies din bucătărie.

– De ce mami?

– Pentru ca nu a ieşit rețeta. Şi pentru că nu mă aşteptam să murdarim în halul ăsta bucătăria.

Las copilul să se spele pe mâini şi merg în living să respir, să folosesc tehnici de relaxare până revin la normal.

Când am o stare mai calmă, pun o melodie relaxantă, revin în bucătărie şi decid să-i mai dau o şansă aluatului, să-l modelez cu mâinile unse cu ulei. Funcționează binişor, întind aluatul, Gabi îl decupează cu formele.

După 5 minute oboseşte şi vrea să facem turtă dulce în formele de brioşe. Ideea e ok, măcar aşa terminăm mai repede.

Ce-a ieşit? Nişte turtă dulce în formă de brioşe, aromată şi pe care băiatul a mâncat-o cu mare drag, povestind cu mândrie că el a făcut-o!

Facem activități acasă: copacul

Într-o dimineață, bebe dormea, iar eu şi fiu-meu (4 ani) am reluat operațiunea ‘facem activități acasă’. Ca de obicei, alege un plic, mergem la măsuța lui şi găsim printre materialele didactice o punguță mică de floricele de porumb. „Asta o fi pentru mâncat la final?” mă întreb eu în gând. Aparent, copilul pare să-mi citească gândurile şi vrea să le mănânce.

– Ai puțină răbdare, să văd pentru ce e, îl îndemn eu.

Citesc instrucțiunile, e nevoie să coloreze floricele de porumb, să deseneze un copac si să le lipească. Ii explic celui mic:

– Floricelele de porumb sunt pentru colorat acum.

– Dar mami…popcornul se mănâncă.

Îmi vin în minte toate sfaturile cu „să nu-l mănânci”, „nu e voie”, apoi…apar ideile de educație cu blândețe, cele despre „paranoia pozitivă”, „spune-i copilului ce să facă, nu ce să nu facă”.

Îmi adun gândurile şi continui:

– De obicei mâncăm floricelele de porumb, de data asta le vei colora. E ceva diferit.

– Bine, mami…răspunde el şi zâmbeşte şugubăț.

– Caut acuarelele, pensulele şi ne apucăm de treabă, îl anunț eu.

După 2 minute, când revin cu acuarelele, băiatul nu mai e la masă. Il caut în baie, în bucătărie…nu-i nicăieri! A mai rămas o cameră unde poate fi… dormitorul transformat în birou pe timpul zilei, unde lucrează de acasă soțul din martie încoace.

Îi găsesc veseli, râzând şi mâncând amândoi popcorn. Până să zic ceva, soțul mă întreabă:

– De ce-ai pus floricelele de porumb într-o punguța aşa de mică?

– Era pentru activitate… De ce l-ați mâncat?

– Ce activitate? El a venit la mine şi mi-a zis „tati, hai să mâncăm împreună popcorn! E delicios!”

Apoi a urmat un plâns de bebeluş, semn că s-a trezit fetița, deci n-am mai făcut cercetări. Şi nici activitatea cu floricele de porumb colorate.

Nota bene: în urma acestei activități, nicio persoană nu a avut de suferit, deci popcornul era comestibil.

Ciocolată sau broccoli?

Acum vreo câțiva ani, pe vremea când baiatul era bebeluş, iar eu şi soțul învățam ‘din mers’ sa fim părinți, eram foarte obosiți. Era mereu nevoie ca bebe să fie schimbat, hrănit, legănat, adormit, spălat, plimbat şi apoi o luam de la capăt. Nopțile erau scurte, cu treziri dese, iar dimineața, după ce mă trezeam, ma gândeam cât mai e până la prânz, să dorm şi eu odată cu bebe.

Aşa am început să mâncăm din ce în ce mai multe dulciuri (în special ciocolată). Aveam o listă de cumpărături pe care ciocolata era mereu prezentă.

– Abia am cumpărat ieri dulciuri, ştergem ciocolata de pe lista? mă întreba soțul

– Nuuu…dacă se termină? Cum să rămân fără ciocolată? Doamne fereşte!

Încet-încet, ciocolata era tot mai căutată şi consumată la noi acasă, aveam un dulap din bucătărie unde mă furişam să mă îndulcesc atunci când ‘mi se descărcau bateriile’ (şi se descărcau des, de câteva ori pe zi). Ştiam că nu e sănătos, că nu mă ajută pe termen lung, dar aveam nevoie de energie, deci mâncam dulciuri. Mult şi des.

Într-o bună zi, pe când discutam dspre ce să cumpărăm, eu zic repede:

– În primul rând ciocolată!

Băieţelul era în leagăn şi se uita la noi cu ochi mari. Soțul a glumit:

– Probabil primul lui cuvânt va fi ciocolată

– De ce? întreb eu.

– Pentru că vorbim despre ciocolată, o mâncăm, o cumpărăm…e parte din viața noastră.

Ideea aceasta ecprimată în cuvinte nu suna bine deloc, aşa că am început să mă gândesc la ce exemplu îi dau copilului.

– Hai să folosim un alt cuvânt pentru asta! Să nu mai audă aşa des ‘ciocolată’.

– Ce cuvânt? mă întreabă soțul râzând. Vrei să-i spunem broccoli? 

Şi asta a devenit denumirea secretă pentru dulciuri. Pe shopping list apărea ‘broccoli’, eu ziceam ‘aş mânca niste broccoli’, ne trimiteam mesaje cu ‘mai avem broccolli?’. Broccoli în sus, broccoli în jos toată ziua, măcar auzea copilul un cuvânt despre mâncare sănătoasă (chiar dacă noi mâncam ciocolată).

Citeam pe ambalaj care e porția recomandată de ciocolată într-o zi şi mă apuca râsul. Cum adică să mănânci doar câteva pătrățele? Mi se părea imposibil.

Când ne auzeau prietenii vorbind despre ‘broccoli’ se uitau mirați la noi şi nu înțelegeau de unde e obsesia asta? Le explicam pe furiş că vorbeam codat, să nu audă copilul.

După câteva luni de ‘broccoli’, am început să folosim produse de la Forever, întâi gelul, apoi unele suplimente alimentare. Încet, pofta de ‘broccoli’ a început să scadă. Nu mai era pe lista de cumpătături toată ziua. Furişatul la dulapul cu bunătăți s-a rărit şi el.

Am renunțat la pseudonimul ‘broccoli’. Nu ne mai ascundeam după deget (sau după cuvinte). Aveam energie fără să tăbărâm pe dulapul cu dulciuri. O ciocolată se termina într-o săptămână. 

Nu s-a întâmplat peste noapte, a fost un proces care a durat, dar mâncam mai sănătos si nu mai aveam mereu poftă de dulciuri, ciocolată, chipsuri, şi alte recompense alimentare. De atunci, produsele Forever fac parte din viața noastră.

Zilele trecute, când am gustat ciocolata, am văzut că porția recomandată e de 3 cubulețe pe zi şi mi s-a parut rezonabil. Asta în condițiile în care avem 2 copii acum 🙂

Facem activități acasă: conul de brad

În toamnă, grădinița era deschisă şi copiii puteau merge acolo prin rotație câte o săptămână, dar fiu-meu lipsea destul de mult (aveam un nou-născut în casă şi voiam să-l protejăm), deci era nevoie să facem nişte activități acasă. Am comandat o cutie cu activități de pe internet, cu plicuri organizate şi toate materialele necesare.

Ziua 1, prima activitate: O adorm pe cea mica, mă furişez încet din cameră şi îl chem pe Gabi (4 ani) să facem o activitate. Işi alege plicul şi îl deschidem cu nerăbdare: e ceva cu un con de brad, sârmă pluşată şi ochi. Eu sunt foarte entuziasmată să începem, el nu. ‘Pofta vine mâncând’ mă gândesc eu şi duc foarfeca adevarată să tăiem sârma pluşată: eu o țin, Gabi taie.

– Mami, ce frumos e să ne jucăm cu foarfeca ascuțită si periculoasa!

– Nu ne jucăm, o folosim pentru activitate. Poți face asta doar când eu sau tata suntem lânga tine. 

– Biiiine…spune el şi continuă să taie…doar că după aceea, dispare tot interesul.

Nu aveam prea mult timp la dispoziție să negociem (pentru că urma să se trezeasca cea mica), deci îi arat cum se face în continuare. Punem sârma pluşată în con, el lipeşte ochi, reuşim să terminăm cumva. ‘Hai ca sunt speranțe’ îmi zic eu uitându-mă la conul de brad parțial împodobit (aproape ca în instrucțiuni).

Apoi Gabi spune fericit:

– Mami, am o idee! Hai să ne jucăm de-a coaforul!

– Ok…măcar aşa nu mai fac nimic! mă gândesc eu.

Mă aşez pe scăunelul lui şi stau, în timp ce el ma ‘coafeaza’. La un moment dat, parcă ma ințeapă ceva în cap.

– Ce faci acolo?

– E o surpriza, mami! Te fac frumoasă

‘Coafatul’ cu mici înţepaturi continuă minute bune. Şi uite-aşa, eu stau fără să fac nimic, bebe doarme, Gabi e ocupat…ce viață! Fiu-meu aduce un spray cu apă, ia forfeca de hârtie şi mă ‘tunde’. Aproape ațipisem, când fiu-meu mă anunță: ‘eşti gata, mami!’.

Mă uit în oglindă, sunt ciufulită bine. Activitatea e gata, eu sunt ‘coafată’, facem ordine pe masuța lui, dar… conul de brad e chel! Nu mai are nicio sârmă pluşată în el.

– Unde e sârma colorată?

Copilul râde: ‘e surpriză, mami!’. Bag mâna în păr, apoi merg la oglinda şi văd asta

Stejarul

Tu la ce te gândeşti cand auzi despre un stejar?
Mie îmi vine in minte stejarul din fața liceului meu. Era ca în ‘Şcoala de ghinzi’, mare, falnic şi cu o coroană mare. Străjuia liceul de mult timp, de pe vremea când părinții mei au învăţat acolo. Declarat monument al naturii, creştea în acel loc de vreo 5 secole.
Toamna, când începea anul şcolar, curteas se umplea de frunzele lui uscate. Parcă îi părea şi lui rău că trecuse vara, se terminase vacanța şi elevii zglobii erau acum în clase. Ne uitam pe geam cum frunzele cădeau, pluteau în aer, zburau prin fața geamurilor şi dădeau spectacole care de multe ori erau mai interesante decât orele.
Iarna stejarul era mare şi negru, straturi groase se zăpadă se depuneau pe crengile lui şi totul părea o poză în alb-negru, tristă şi rece. Venea apoi primavara cu raze calde de soare, muguri verzi şi dor de ducă. Atunci ne trezeam la viață şi noi, elevii, şi stejarul. Ieşeam veseli afară sau la plimbare, fără să ne preocupe următoarea lucrare de control (cu mici excepții). Apoi venea vara, stejarul rămânea singur doar cu frunzele şi ghindele lui, elevii plecau sa se bucure de vara, de tinerețe şi de vacanță.
Indiferent de anotimp, stejarul era mereu acolo, martor al emoțiilor atâtor generații, al iubirilor de liceu, al nerăbdarii să gustăm viața şi câteodata al frustrărilor când de la catedră eram îndemnați să devenim nişte ‘broccoli’ ascultători.