Când ai impresia că a mâncat prea mult copilul…

Zilele trecute i-am pregatit fetiței de 1 an şi ceva legume fierte. Ăsta e modul pretențios de a spune asta pentru că, de fapt, am fiert legumele în ciorbă şi apoi le-am scos.

Erau pe masă, pe o farfurie şi ea se întindea spre ele, aşa că soțul meu a pus-o în scaunul de masă şi i-a dat legume, să mânânce. De obicei nu prea le mănâncă, dar îi place să le „ronțăie” cu cei câțiva dinți pe care îi are.

În timpul ăsta, eram toți în bucătărie, pregăteam masa, băiatul cel mare negocia ce să mănânce, a durat ceva timp până ne-am aşezat să mâncăm.

Când m-am uitat la farfuria cu legume fierte, era goală.

– Unde sunt legumele?

– Le-a mâncat fetița! a răspuns soțul senin.

– Pe toate? m-am mirat eu.

– I-o fi fost foame, răspunde el.

Am căutat legumele pe jos, pe scaun, sub haine…nimic! Până la urmă am acceptat ideea că fetița a mâncat porție triplă de legume.

Peste câteva zile, soțul a mers la birou să lucreze în linişte (de obicei lucrează de acasă) şi, ca de obicei, şi-a luat mâncare de acasă. Are o geantă mică în care îşi ia mâncarea şi de obicei o agață de calorifer în bucătărie, destul de aproape de scaunul de masă pentru bebe.

La amiază mă sună:

– Mai ții minte legumele alea multe pe care am crezut că le-a mâncat fetița?

– Da, mai țin minte. De ce mă întrebi? mă mir eu.

– Pentru că am găsit legumele!

– Unde?!

– În genta în care îmi pun mâncare la serviciu. Am găsit bucăţi uscate şi stafidite de morcov, cartof, țelină…

Sursa foto: unsplash.com

Obsesia lui „nu am timp”

Am spus si auzit asta de sute de ori.

Când eram la şcoală, mă plângeam că nu am timp să învăț la toate materiile. De fapt, unele nu-mi plăceau.

La facultate, spuneam că nu am timp să merg la toate cursurile. De fapt, unele erau plictisitoare, profesorul stătea la catedră şi ne dicta multe pagini.

După ce am început să lucrez, spuneam că nu am timp să mai fac altceva în afară de job, de exemplu sport. De fapt, era mai uşor să stau în fața calculatorului.

După ce am avut un copil ziceam că nu mai am timp de nimic. De fapt, uitasem că nu sunt doar mamă, sunt în continuare adult.

Când s-a terminat concediul de creştere copil şi m-am întors la serviciu, simțeam că zilele zboară ca nişte frunze, că nu ştiu ce fac în timpul acesta, dar că…nu am timp deloc.

Într-o zi, băiatul meu de 4 ani mi-a spus: „mama, nu am timp să colorez. Sunt ocupat!”

Prima mea reacție a fost: „la vârsta asta n-ai timp?”

Şi m-a privit sincer, apoi a repetat „nu am timp!”

Oare de unde învățase?

Când spui că n-ai timp, ce vrei să spui de fapt? Că nu e important pentru tine?

Copiii spun lucruri trăznite

Când soțul mă anunță că a doua zi merge la birou, băiatul reacționează imediat:

– Tati, nu vreau să pleci! Vin şi eu cu tine la birou!

– Şi ce să faci la birou? Dacă te plictiseşti?

– O să lucrez! spune el mândru.

– Da? Cum aşa? insista soțul.

– O să dau cu degetele pe tastatură şi pe mouse. După aia vorbesc cu colegii şi gata!

În timpul ăsta ne arată cum „tastează” el, de parca s-ar juca în nisip.

Începem să râdem, apoi eu întreb:

– Ce zici dacă scriu asta pe blog?

Fiu-meu intervine:

– Vai mami, cum să faci aşa ceva? Nu e frumos!

– De ce? întreb eu mirată.

– Cum să scrii pe bloc, mami?

La plimbare

Ştii zilele acelea în care copilul parcă e lipit de tine? Când abia reuşeşti să te furişezi la baie şi ai două opțiuni:

Varianta 1: iei copilul cu tine şi stai cu ochii pe el pentru că peria de curățat wc-ul e cel mai interesant lucru de pe planetă, marginea căzii i se pare delicioasă, iar un şlap care aşteaptă să fie spălat e foarte apetisant (toate astea pentru bebe, ok? Sau toddler, cum se spune acum).

Varianta 2: fugi repede la baie, închizi uşa şi rezolvi treaba cât se poate de repede, în plânsete de copil care se aud de lângă uşa băii.

Într-o astfel de zi, fetița a aruncat mâncarea pe jos, mi-a molfăit o pereche de căşti şi în timp ce o schimbam, a urlat de parcă o tăia cineva bucățele.

Nu era o zi bună de stat acasă, aşa că am schimbat planul…”hai să ieşim afară!”

Aş vrea să pot scrie aici „zis şi făcut” dar n-a fost deloc aşa. Schimbatul hainelor şi încălțatul s-au lăsat cu plâns, apoi copilul m-a apucat de picior şi se ținea strâns.

„Oare cum să mă schimb fără să mă mişc?”

Cum asta nu se poate, cele 3 minute cât mi-am schimbat hainele au fost acompaniate de plânsete şi urlete.

Îmi veneau în minte multe explicații: puseu de creştere, erupție dentară, anxietate de separare, achiziții (dacă ai copii, ştii despre ce vorbesc). Doar că explicațiile nu opreau plânsul.

Cu chiu, cu vai am ajuns afară şi mi-a venit o idee curajoasă: să mergem până la grădiniță, să-l iau pe băiatul cel mare. Fetița se liniştise, stătea în cărucior şi admira peisajul.

Am pornit la drum, vremea era călduroasă, am folosit crema cu FPS pentru amândouă, totul era ok, nici n-ai fi zis că în urmă cu 10 minute acelaşi copil urla din toate puterile.

Mi-am scos ochelarii de soare şi m-am bucurat că, în sfârşit, după lupte seculare am reuşit să-mai iau ochelari de soare cu dioptrii.

V-am mai spus că viața cu un copil e imprevizibilă şi plină de suişuri şi coborâşuri? Una caldă acum (când eram la plimbare şi totul era ok), una rece de dimineață (când fetița a plâns cu sughițuri, iar eu nu am ştiut de ce).

Şi cum ne plimbam aşa, liniştite, m-am uitat la ea să văd dacă a adormit în cărucior. M-am apropiat încet de ea, am aruncat o privire şi când m-a zărit… atunci a început tura a doua de plâns!

Copilul urla şi în cărucior, şi în brațe, lumea care trecea pe strada se uita la mine ciudat şi eu mă gândeam „ce să fac acum?”

Era nevoie să ajung la grădiniță în câteva minute, soarele bătea cu putere, eu stăteam în mijlocul străzii ținând copilul în brațe când…colac peste pupăză… îmi sună telefonul. Arunc o privire, era soțul. Pun copilul plângând în căruț, iau telefonul şi dau să răspund.

O doamnă mai în vârstă trece pe lângă noi şi spune:

– Trebuie să-i atragem atenția, să nu mai plângă!

Apoi un bărbat care trecea pe acolo, scoate capul pe geamul camionului şi țipă foarte nervos:

– Lasă naibii telefonul ăla!

Să recapitulăm: copilul plângea isteric şi eu nu ştiam de ce, eram în mijlocul străzii cu un cărucior şi un copil, soțul voia să îmi zică ceva, întârziam la grădiniță şi nişte necunoscuți îmi dădeau sfaturi sau mă judecau.

Îmi venea să plec de acolo, să mă ascund undeva şi să aştept să treacă. Doar că, era o mică problemă…eram cu un copil plângând şi un cărucior pe care nu-l puteam lăsa acolo, în mijlocul străzii.

În termeni ştiințifici, e fight, flight or freeze. Îmi venea să mă cert cu bărbatul „binevoitor” care îmi spunea ce să fac, să îi spun doamei în vârstă care sugera „să-i distragem atenția copilului” să-şi vadă de treaba ei, să-mi spun „mai bine stăteam acasă”, câte şi mai câte!

Până la urmă am ajuns, cumva, la grădiniță, am luat copilul cel mare şi ne-am oprit toți în parc. Fetița cea mică era în continuare supărată, după ce plânsese în carucior, în sistem şi în brațe. Între timp, soarele se ascunsese în nori, aşa că mi-am dat jos ochelarii de soare şi i-am luat pe cei de vedere.

Atunci s-a întâmplat ceva nemaipomenit: fetița s-a oprit din plâns şi a început să zâmbească şi să se uite la mine cu drag. Deci asta era! Fii-că-mea nu mă recunoaşte cu ochelari de soare!

Cum ştii că ai un bebe (1)

Cifrele 50, 56, 62, 68, 74, 80 îți spun ceva. Sau…îți amintesc de ceva. Exact, sunt mărimile de haine pentru bebe, începi de la 50 sau 56 (depinde cât de mare e copilul) şi treci mai repede sau mai încet la 62, 68 şi aşa mai departe.

Cum îți dai seama că i-au rămas mici hainele?

Varianta drăguță: de obicei se întâmplă seara, dupa baie, când lui bebe îi e foame şi somn. Îl speli, îl ştergi, îl cremuieşti, îi pui pampersul şi scoți un body drăguț din dulap, cu un desen simpatic. (În timpul ăsta bebe mârâie.) Începi procesul de îmbrăcat copilul, tragi body-ul peste capul de bebeluş în creştere şi ai o mică bănuială că i-a rămas mic. Totuşi speri să meargă de data asta, că aproape ai îmbrăcat copilul, poate doarme repede după aia şi…faci un duş sau mănânci în linişte. Gândurile astea îți dau speranța că o scoți cumva la capăt în fiecare zi.

Şi în mijlocul reveriei cu duş, mâncat sau dormit, auzi un plâns de copil. Aaa…îmbrăcai bebeluşul! Tragi body-ul peste mânuțele mici şi agitate ca niste tentacule de caracatiță. Aproape ai terminat, când…capsele nu vor să se închidă. Tragi de body, îl mai aranjezi puțin, poate reuşeşti de data asta. Dar nu merge, capsa nu se închide, semn că o s-o iei de la capăt. Dezbracă bebeluşul (care se apucă de plâns între timp), caută alt body, mai mare, uită-te la mărimea de pe etichetă. Eticheta nu mai e, ai tăiat-o ieri, când ai crezut că îl zgâria pe bebe. Iei body-ul, te rogi să fie bun şi o iei de la capăt.

Varianta hardcore: e miezul nopții, copilul doarme (în sfârşit!) şi ai ațipit. Visezi o plajă liniştită, cu soare, briza mării, căldură şi sunet de valuri. În vise a trecut pandemia şi poți călători. După câteva minute, se aude un plâns isteric printre valurile din visul tau. Yep…s-a trezit bebe! Te duci la el şi porneşti caruselul cu luminițe şi sunete care avea o reclamă genială, promitea ca adoarme copilul în câteva minute. Nu se întâmplă asta, copilul plânge în continuare. Îl iei în brațe şi are hainele ude. Te duci cu resemnare spre masa de înfăşat, să-l schimbi. În tot timpul acesta, copilul plânge. Ce, tu n-ai plânge dacă ai avea hainele ude şi cineva ar porni caruselul cu luminițe, ca să adormi?

Începi operațiunea schimbatul şi observi că pampersul a fost neîncăpător, au ieşit chestii prin toate părțile. Nu intru în detalii tehnice, cine are bebe ştie despre ce vorbesc. Apare o mare întrebare la ceas de noapte „să spăl sau să nu spăl copilul?” Te uiți la ceas, e ora la care acum 10 ani erai în club. „Lasă că folosesc şervețele umede, nu-i mai fac baie noaptea.” Te apuci de curățat şi de şters până când copilul e curat. Ce face bebe în timpul ăsta? Plânge, ce altceva să facă? Dacă ar putea vorbi, probabil ar spune că îi este frig, că şervețelele sunt reci sau îl deranjează ceva. Dar nu poate vorbi, deci plângeee.

După ce-ai rezolvat treaba cu scutecul, urmează îmbrăcatul. Iei o pijama din dulap şi încerci să o „asamblezi” pe copil. Copilul s-a trezit de tot şi plânge din toți rărunchii în timp ce tu te străduieşti să-l îmbraci odată! Asta înseamnă să lucrezi în condiții de stres! Ce deadline-uri, ce proiecte, de target-uri? Alea-s floare la ureche pe lângă ce se întâmplă acum!

Revii la ce făceai, îmbrăcai bebeluşul cu o pijama. De ce pijama? Că e noapte, să învețe că noaptea ne luăm pijamau şi dormim! Sau, mă rog…asta am vrea să facem. I-ai îmbrăcat mânuțele, prinzi capsele. copilul e aproape îmbrăcat, doar că…pijamaua e mică. Copilul se fâțâie nemulțumit în toate părțile, se întinde, plânge, dacă ar putea vorbi ar spune „mă strânge haina asta!”. Iei alte haine şi speri să fie bune de data asta. Minunea se întâmplă, îmbraci bebeluşul şi te duci să-l adormi. Până se întâmplă asta, îți sare somnul de tot.

Iei telefonul şi ajungi pe social media, unde o prietenă care are copil are status că se simte minunat şi a pus o poză cu bebeluşul ei în brațe. Inimioare, pupici, urări de bine, happy-happy, joy-joy.

Foto: unsplash.com

Ce înveți când ai copii mici (I)

Înveți că timpul nu mai are răbdare cu tine. O fi având la începutul romanului „Moromeții” sau cu alți oameni, dar cu tine…nu prea mai are răbdare. Omulețul mic are resurse nebănuite de energie şi poate obosi mai mulți adulți într-o zi, aşa că…tot ce făceai înainte să ai copii se prioritizează altfel.

Opțiunea 1: renunți sau amâni tot ce nu e esențial. Seriale? Good-bye! Se poate trăi liniştit fără ele. Peste câțiva ani sunt şanse să vezi (împreuna cu cel mic) un film de animație, recomandat pentru toate vârstele. Seară de pierdut vremea pe canapea, cu pizza şi alte gustări nesănătoase? Nu e timp de asta. Pe lângă asta, monkeys see, monkeys do, copilul cere şi el, doar n-o să mănânce la diversificare legume la abur, apoi chipsuri şi pizza.

Opțiunea 2: după ce ai aflat care sunt lucrurile vitale (dormit, mâncat, spălat) sau importante pentru tine (să citeşti, să te plimbi, să discuți cu alți oameni) devii foarte eficient(ă). Adică faci duş în 10 minute, ațipeşti când doarme copilul şi profiți de fiecare minut de linişte ca să te relaxezi. Ştiți care e antonimul pentru copil mic şi treaz? Cuvântul este…linişte! Dacă voi ați văzut copii mici care fac linişte (fără să doarmă), să-mi scrieți unde există aşa ceva, că eu n-am văzut!

La partea cu mâncatul sunt 2 opțiuni: ori mănânci repede (în timpul în care copilul doarme sau e cu altcineva), ori îți pregăteşti micul-dejun dimineața şi îl termini de mâncat dupa-amiază. Atunci pregăteşti prânzul şi îl mănânci când se înserează. Unde atâta grabă?

Somn neîntrerupt de mai multe ore? Sunt şanse să se întâmple, nu se ştie când şi cum, încă se mai fac cercetări. Până atunci, e ok şi somnul cu treziri la 2-3 ore, asta depinde de mulți factori, despre care voi scrie un alt articol.

În vizită

În urmă cu ceva timp, a venit la noi în vizită o rudă care preferă să rămână anonimă, aşa că o voi numi simplu… Ruda. Mențiune super importantă: Ruda asta a noastră nu are copii!

A ajuns seara, după un drum lung de vreo 6 ore. Copiii erau fresh, țipau, se jucau, făceau zgomot…ştiți cum e. Ruda era cam obosită şi m-a întrebat când urmează să dormim.

– Mai durează o oră sau două, cam aşa.

– Vaaaai! Aşa mult? Mi-e tare somn, cum putem face să dorm mai repede?

M-am gândit şi singura variantă era să mergem toți la culcare mai repede.

Nu i-am spus nimic băiatului, doar am început pregătirile de culcare. După ce ne-am spălat pe dinți, Rudei i se lipeau ochii de somn şi fiu-meu a întrebat:

– Oare nu e prea devreme să ne culcăm? Chiar crezi că putem dormi până dimineață?

Ne-am făcut că plouă.

Ruda noastră are ritualuri de dimineață cu nicotină şi cofeină, aşa că s-a trezit devreme să-şi facă tabieturile. Când a ajuns la uşa băii, a apărut fiu-meu, fresh şi cu bateriile pline:

– Neața! Hai să ne jucăm!

Are rost să vă spun că Ruda a stat ascunsă intr-un colț de balcon şi a făcut tabieturile matinale in 3 minute, în timp ce băiatul îl striga să vină la joacă?

Ca să putem colabora cu băiatul, noi avem reguli legate de timpul petrecut la TV şi câte dulciuri primeşte. Ruda noastră a considerat că astea sunt prostii, aşa că i-a dat pe ascuns dulciuri şi l-a lăsat mai mult la desene.

– Lasă-l să se bucure de copilărie! Mi-a zis Ruda când eu am observat ce făceau şi le-am atras atenția.

– Îl las, dar îl adormi tu la amiază! Am răspuns eu.

– Sigur, ce poate fi aşa de greu? Doamne cât vă mai plângeți! E un copil, nu un zimbru! mi-a întors-o Ruda.

Şi s-a făcut amiază, apoi după-amiază. Fiu-meu n-avea nicio intenție să doarmă. Eram în camera alăturată şi auzeam Ruda citind a n-şpea poveste. Dupa o vreme, Ruda a venit şi a întrebat:

– Ce are? Că sare în pat şi n-are somn!

Am răspuns:

– Lasă-l să se bucure de copilărie!

Ruda s-a uitat urât la mine şi a plecat pe balcon.

În ultima zi a vizitei, mi-am dat seama că era nevoie să gătesc, să pun rufe la spălat şi alte activități „intelectuale” de genul ăsta, aşa că mi-am rugat Ruda să stea cu cei mici.

– Cu amândoi? Deodată? a întrebat Ruda cam panicată.

– Sunt dincolo, dacă apare ceva, mă chemi.

Am pus rufele în maşină şi când m-am întors Ruda deja făcea multitasking. Cu o mână legăna balansoarul în care era bebe, cu cealaltă făcea Lego. Se vedea pe fața Rudei că ar fi plecat acasă în secunda următoare.

– Cum e? am întrebat eu.

– E ok…mi-a răspuns Ruda printre dinți.

Am stat vreo 5 minute în bucătărie şi a venit Ruda să-mi spună că vrea o pauză.

– Pun supa la fiert şi îi preiau eu, ce zici?

– Cât mai durează? m-a întrebat repede.

– Un sfert de oră.

Ruda s-a întors spăşită în living, să „stea” cu copiii. A rezistat eroic până am făcut supa, apoi i-am găsit aşa:

Ambii copii plângeau, Ruda ținea în brațe bebeluşul şi îl legăna în timp ce încerca să-i explice ceva celui mare, care era nemulțumit că Ruda nu rămâne la noi.

– Vreau să rămâi aici şi să ne jucăm toată ziua!

Ruda era satulă, obosită aşa că mi-a zis:

– Bagajul e deja făcut, eu plec! Aşa e la voi în fiecare zi?

– Nu chiar. E nevoie de empatie, de limite, de timp împreună. Dar mai sunt şi zile aşa.

Ruda a plecat foarte fericită, gândindu-sa la viața liniştită care o aştepta acasă.

Viața de părinte (1)

Nu știu cum e la alții, dar viața mea de părinte e un roller-coaster emoțional, cu suișuri și coborâșur. Nu zic asta de amorul artei, chiar așa e, acum mi se topește inima când îi văd că zâmbesc sau se joacă, peste 5 minute se întâmplă altceva care îmi taie respirația sau îmi crește tensiunea.

Să vă dau un exemplu: zilele trecute, de dimineață, fetița s-a trezit, a gângurit puțin și a adormit la loc în câteva minute. Era ca o păpușă, purta haine roz cu danteluță și volănașe, mă uitam la obrăjorii ei pufoși și mă gândeam ce binecuvântare e să am copii! Fix atunci a bătut o rază de soare prin geam și era ca un cadru de film, mai lipsea o melodie de leagăn. Deja eram plină de serotonină, oxitocină și alți neurotransmițători care îți dau o stare de bine.

Fix atunci aud pași în living. ”Stai, că s-a trezit și celălalt copil!” îmi zic eu. Și pașii suavi se duc spre baie, iar eu mă gândesc ”Doamne ajută, după sute de dimineți în care i-am zis, am explicat, am discutat despre toaleta de dimineață, acum se întâmplă!”. Eram și mai bucuroasă, mă bucuram de momentul acesta, că știm că e posibil să nu dureze mult.

Și în liniștea dimineții, se aude un urlet din baie, apoi plâns isteric. ”Oh my God, ce-i asta?” mă întreb eu și în 3 secunde ajung în baie. Plânsul continuă și mai puternic!

– Ce e?

Nu primesc niciun răspuns. Copilul urlă și plânge în continuare. Stă așezat pe scăunel, nu curge sânge de nicăieri, dar plânge de mama focului.

– Ce s-a întâmplat?

– Mă doooare! zice el printre lacrimi.

Cu chiu-cu vai aflu că s-a lovit la picior când se urca pe scaun să ajungă la chiuvetă. Îmi vine să-i zic ”pentru atâta lucru plângi în halul ăsta? M-ai speriat, ai trezit-o pe soră-ta, cât de tare te puteai lovi?!”. Endorfinele de care vorbeam în primul paragraf s-au dus pe apa sâmbetei, acum am de-a face cu adrenalina şi cortizol, că a apărut stresul în peisaj. De obicei primul gând nu mă ajută în astfel de situații, așa că respir, aștept și mai încerc o data. Ce-i drept, nu știu cât de tare îl doare. Poate s-a lovit tare. Ajută la ceva să îl mai critic și eu? N-ajută…

Îmi arată unde îl doare, pielea e zgâriată. E tot 7 dimineața, probabil se aude pe toată strada cum plânge. Îmi zic ”hai Magda cu o idee… să rezolvi treaba asta și să se mai domolească plânsul!”

Mă gândesc şi îmi amintesc de spray-ul de prim-ajutor First. Evrika! Îl aduc repede din frigider şi mă pregătesc să-l dau.

– Nu vreau!

– Posibil să doară puțin și după aceea îți trece!

Îi spun o poveste cu dragoni, dinozauri și sprayul First, îl dau peste zgârietură, pun un plasture și (în sfârșit!) se oprește din plâns. Durerea mai trece, copilul e ok, se poate spăla pe dinți. Situația pare ok, s-a făcut liniște, ce bine e! Atunci se aude un alt plâns ascuțit din cealaltă cameră, semn că s-a trezit și cea mică. Here we go again!

P.s. spray-ul despre care am scris e aici

Foto: unsplash.com

Momlife: am mers la cumpărături. Singură! (2)

Fac o plimbare până la stația de taxi. Mă cam strânge o cizmă „aşa e dacă nu le-am mai purtat de mult” şi continui să merg. Apoi cealaltă mă roade la degete, dar merg mai departe.

Ajung la supermarket, iau coşul şi mă plimb printre rafturi. Mă gândesc să mă relaxez, să nu cad în capcana shoppingului emoțional, să cumpăr ce e nevoie.

După vreo oră şi ceva, mă duc la casa de marcat. Doamna scanează produsele şi eu mă pregătesc să le pun în plase. Reduce, reuse, recycle, vorba englezului. Îmi pregătisem plasele înainte să ies din casă, aşa că le caut în geantă…nu erau. „Oare le-am uitat acasă?” mă întreb eu şi văd că produsele mele erau înghesuite şi stivuite într-o grămadă mare.

Le pun în coş, casierița termină de scanat şi întreabă:

– Vreți şi o plasă?

– Nu… am în geantă, mai caut.

Apoi mă anunță cât am de plată şi eu caut portofelul în geantă. O dată, de două ori…

…nimic! Mă trec toate transpirațiile. ‘Dă Doamne să-l gasesc’ îmi zic. Şi scormonesc iar în geantă. Găsesc punga cu măşti, dezinfectantul, o sticlă cu apă, tocul de ochelari, o maşinuță, căştile mele încâlcite ca instalația de Crăciun, un stikeez, altă maşinuță, dar…portofelul nu e. Doamna de la casă se uită la mine pe deasupra ochelarilor. În spate e coadă. Caut în continuare şi încerc să zâmbesc, să detensionez puțin situația. Îmi dau seama că nu ajută la nimic, toți suntem ‘mascați’. Respir şi caut iar portofelul, de data asta mai încet. Nu e şi pace! Ce să fac acum? Mă trec transpirațiile, portofelul nu apare, e târziu…respir adânc şi îmi zic:

„Cum să fac să plătesc totuşi? Oare cum era plata cu telefonul? Din aplicație?”

Şi cand bag mâna în buzunar, după telefon. Atunci simt atingerea suavă, delicată şi salvatoare a…portofelului! Yeees, sunt salvată! Îmi vine să țopăi de bucurie lângă casa de marcat, totuşi mă abțin. Plătesc şi plec repede acasă, unde fetița mă aşteaptă plângând, băiatul mârâie că nu primeşte gume şi ciocolată înainte de culcare. Nevermind…

– Ai luat lapte? Mă întreabă soțul

Mă uit la el uimită.

– Ce lapte?

Era pe lista de cumpărături…

– N-am luat, n-am observat că era trecut pe listă, recunosc eu.

La urma urmelor, am reuşit să merg singură la cumpărături şi asta e important. Restul sunt doar detalii!

Seara, copiii adorm devreme. Eu n-am somn încă, stau pe canapea şi butonez telefonul. Îmi apare reminderul cu timpul petrecut pe telefon…cam mult. Îl las deoparte, chiar dacă aşa aş mai da scroll până mă apucă somnul…dar ştiu că asta nu mă ajută deloc.

Fără telefon, mă uit la tavan…e linişte şi nu-mi cere nimeni nimic. Aş avea lucruri de făcut, dar am învățat să am grijă şi de mine. Aşa zicea bunica „dacă tu n-ai grijă de tine, cine să aibă?” În cele câteva minute de linişte, îmi propun să fac ceva pentru mine. Iau crema Heat şi îmi masez spatele tensionat de la cărat bebeluşul de 7 kilograme. Crema relaxează muşchii, am folosit-o în sarcină, e ok şi în timpul alăptării. Crema se găseşte aici

Apoi îmi propun să mă gândesc la 3 lucruri bune care s-au întâmplat în ziua respectivă. Primul gând e „ce să meargă bine? Serios!” Apoi caut în continuare lucrurile bune până le găsesc, cu răbdare şi blândețe. Mă gândesc bine, îmi vin în minte lucrurile pe care nu le-am făcut, exersez în continuare să le găsesc pe cele bune. Nu am fost obişnuită să fac asta, e un obicei nou la care încă lucrez.

Sursa foto: unsplash.com

Work from home, child version

Acasă e linişte, nu se aude niciun zgomot, nicio voce. Copiii n-au plecat nicăieri, deci….verific ce se întâmplă: cea mică doarme, cel mare nu e nicăieri. Îl caut bine şi îl găsesc ascuns după pat, ținând în brațe cântarul.
– Ce faci acolo?
– Şş mami! Sunt ocupat, lucrez la lepot (aka laptop). Te rog să faci linişte! spune Gabi (4 ani).
– Aaa…da? Şi la ce lucrezi?

– La ceva important!

Şi îl las să se mai joace, glumim, îmi povesteşte ce ocupat e.
La final îi spun ca acela e cântar şi îl folosim să vedem cate kilograme avem. Întâi mă urc eu pe cântar, apoi el.
– Câte kilograme ai, Gabi?
– 7 kilometri!

Prima zi din an când ești părinte

31 decembrie 2020, seara. Petrecem Revelionul acasă, formulă restrânsă, fără planuri mari. Punem copiii la culcare, dar ei parcă simt că e o noapte specială și nu vor să doarmă. Se trezesc la fiecare sunet, la fiecare zgomot de artificii, cea mică parcă are un cronometru, la 1-2 ore se trezește și gângurește, mârâie, apoi plânge! Toți ne trezim de muuulte ori noaptea aia și îmi fac speranțe că dacă cei mici s-au trezit toată noaptea, poate dorm mai mult de dimineață.

1 ianuarie 2021, foarte de dimineață (nici n-am avut curaj să mă uit la ceas). Bebe se trezește și scoate niște sunete de pisică, apoi țipă, gângurește, „vorbește” pe limba ei. Sper să se oprească, dar asta nu se întâmplă. Apoi vine cel mare și începe:

– Mami, eu nu am putut dormi azi-noapte, că am văzut lumini multe pe cer, ca un fulger. Și se auzeau sunete bum, bum!

-Și de ce nu dormi acum?

– Că am dormit destul, acum vreau să discutăm! Ce facem astăzi? Mergem la zoo?

– Nu mergem, că e închis.

– Atunci la magazin!

– Și acolo e închis!

– Mami, tata nu vrea să se trezească, spune că îi e tare somn! Doarme buştean!

Îmi spun în gând „o fi și el obosit”. Deci ambii adulți din casă sunt praf, iar copiii plini de energie.

– Ce-ar fi să te uiți pe o carte?

– Dar eu nu vreau carte, vreau să te trezești și să facem omletă, să discutăm și să ne jucăm!

Vaaai… chiar dacă am fost acasă azi-noapte, mă simt de parcă m-a călcat trenul. Aș dormi încă vreo 2 ore, apoi aș dormi după-amiază și la noapte la fel!

– Ce-ar fi să mai dormi puțin?

– Nu mami, că e dimineață. Tu așa zici, că dimineața ne trezim și ne facem toaleta. Apoi continuă: mami, hai să te speli pe față și pe dinți! Că ai bacterius pe dinți!

Dacă am atâtea reguli…acum se întorc împotriva mea.

– Măi copii, mi-e somn! Vreau să mă odihnesc. În liniște!

Își ia o carte și începe să citească: „Unde mergem astăzi? La grădina botanică, să vedem cactușii”, Deschid un ochi, e cartea despre Ema și Eric.

Între timp, cea mică se foiește, gângurește, țipă, vrea să se învârtă, regurgitează, e musai să o preiau. Mă tot gândesc de ce sunt așa obosită, că în facultate mergeam duminică seara în club și luni dimineața, la 8 eram la facultate. Dar atunci dormeam cât voiam după aceea, în liniște…trecut-au anii.

Încep să mă enervez că e 7 dimineața și copiii sunt up and running (vorba englezului), iar eu așa aș mai dormi… Ei de ce nu sunt obosiți? De ce se trezesc așa dimineață? Mă răstesc la ei să facă liniște, cel mare se uită speriat la mine, cea mică râde. Atunci vine gândul salvator „e ok să te enervezi, dar nu să strigi la copii”. Respir adânc și zic „acum urmează dubla 2!”,

Am început să mă gândesc ce-aș putea face, să „preia” altcineva copiii și să dorm. N-are cine, buniciii sunt departe, e prima zi din an, toată lumea se odihnește (în afară de noi). Asta-i situația, copiii au dormit rău și s-au trezit la 7, vrei-nu vrei ziua a început, e nevoie de energie. Nu primesc liber după „tura de noapte”, mă mobilizez să mă trezesc și să mă ocup de copii. Că nu mă ajută la nimic statul în starea de victimă, să mă plâng și să mă gândesc ce greu e.

Beau apă să mă hidratez, îl iau pe cel mare să ne facem toaleta, apoi îmi pun paharul cu gel de aloe. Porție dublă, că a fost o noapte grea. Şi urmează o zi full-time alături de copii.

Soțul schimbă bebelușul, apoi își bea și el gelul. Gata, ziua începe, pregătim micul-dejun, parcă ne mai revenim, copiii cer mâncare și multă atenție. În jumătate de oră suntem fresh, bem cafeaua, hrănim copiii, ne jucăm și ne facem planuri pentru ziua de astăzi. E doar 8:55 (dimineața).

Dacă ai nevoie de „întăriri” şi vrei să vezi mai multe despre gelul de aloe, găseşti informații aici.

Photo credit: unsplash.com by Jon Tyson

Cum să (nu) adormi copiii (I)

Se apropie amiaza şi eu intenționez să adorm copiii (de preferință simultan). Apoi îmi fac planul: cât dorm ei, eu verific globurile, beteala şi decorațiunile de Crăciun, să văd dacă avem suficiente. Le-am scos pe hol şi abia aştept să le ,,inspectez”.

Ne punem în pat, bebeluşa adoarme repede, cel mare se foieşte, se fâțâie, se învârte, răsfoieşte o carte, face orice în afară de dormit.

– Mama, nu mi-e somn. Vreau să mănânc ceva.

– Ai primit mâncare acum jumătate de oră.

– Atunci mi-e sete…

– Ai apă lângă pat, îi amintesc eu. De ce nu dormi?

– Mi-e dor de prietenii mei. Şi de grădiniță. Şi să mă joc afară cu copiii. Cât mai este virusul ăsta? Că m-am săturat de el…

– Cred că ți-e dor de copii, să vă jucați împreună. Deocamdată mai este virusul şi grădinița e închisă.

Continuăm discuția până se trezeşte cea mică. Eu o adorm din nou, băiatul se furişează din pat.

– Ce faci? Unde te duci? întreb în şoaptă

– Merg să mă joc cu maşinuțele, şopteşte el.

Îl las în pace, şi-aşa e trist că nu se întâlneşte cu prietenii lui. După vreun sfert de oră, îl chem iar la culcare, dar copilul nu răspunde.

Plec să-l caut şi ghici ce găsesc? Pe hol, bradul de Crăciun e desfăcut din cutie, cu globurile puse toate pe o creangă, beteala îngrămădită pe altă creangă, iar pe jos cutii desfăcute, globuri, scoci, bucăți de carton, crenguțe de la brad artificial… iar copilul…era cocoțat pe un scaun, aranja bradul şi se simțea foarte bine:

– Uite mami, am făcut bradul, ca să vină Moş Crăciun azi! Îți place?

Amintiri din copilărie, bluza lila a mamei

Zilele trecute citeam o carte despre cum să cooperezi mai bine cu ai tăi copii şi am ajuns la tehnica „Spune-i ce să facă”. Majoritatea oamenilor le spun copiilor ce să nu facă şi obțin exact efectul opus, adică…”nu trânti uşa” apoi se aude un zgang! Copilul tocmai a făcut asta. Sau „nu mai țipa” şi urmează un strigăt. De ce? Explicația e mai complexă, pentru a procesa informații care includ o negație („nu țipa”) creierul foloseşte întâi varianta afirmativă („țipă”), abia apoi adaugă negația, se folosesc ambele emisfere cerebrale pentru toată treaba asta, iar pentru creierul copilului asta e o provocare…deci e poveste lungă.

Ce putem face concret atunci când vrem să nu mai trântească uşa? Sunt sigură că aproape nimeni nu se gândeşte la principiile de funcționare ale creierului în timp ce copilul urlă sau trânteşte uşa. Soluția ar fi să-i spunem copilului ce să facă! Concret asta sună cam aşa: „închide uşa încet”, „vorbeşte mai încet”.

Atunci mi-a venit în minte un episod din copilăria mea. Când aveam vreo 5 ani, îmi plăcea tare mult să scriu (adică să mâzgălesc prin caiete) si să port o haină a mamei. Era o bluză de pijama de mătase pe care o primise cadou: subțire, de culoare lila, care îmi era foooarte mare şi care stătea pe mine ca un sac. Nu-mi păsa, aş fi purtat-o zi şi noapte. Mama îmi explica în fiecare zi că bluza aceea e foarte mare, că e subțire şi nu ține de cald, că am rochițe mult mai frumoase pe care aş putea să le port. Nici nu voiam să aud aşa ceva, era o tragedie când mama spăla bluza aceea şi trebuia să aştept până se usca. Pentru că o purtam aşa de mult, bluza avea multe pete de pix care nu mai ieşeau la spălat, deci arăta destul de rău. Totuşi mama persevera şi îmi zicea mereu să las bluza aceea „lungă, slabă şi zăludă” ca în balada lui Topârceanu.

Într-o bună zi, mama mi-a spus:

– Astăzi vin la mine nişte colege de serviciu. Am făcut ordine, o să-ți dau niste haine frumoase să te îmbraci şi…să nu cumva să-ți iei iar bluza cea mov pe tine.

Observați formularea negativă „să nu…”. Ştiți la ce m-am gândit eu atunci, în mintea mea de copil de 5 ani? Mi-am zis „aaa…chiar asta o să fac! Nu-mi trecuse prin cap treaba asta, dar acum că mi-ai zis să nu fac, mi se pare o idee foarte bună!”

M-am schimbat în haine normale şi am aşteptat să vină prietenele mamei. S-au dus în sufragerie să bea cafeaua, eu le-am salutat politicos (aşa cum mă învățase mama) şi în timp ce ele discutau şi nu erau atente, am dispărut din peisaj.

Ghiciți ce am facut! Mi-am luat bluza mea preferată, care era lungă, mare, subțire şi mov. Am observat că o murdărisem şi mai tare de pix, dar asta nu mă deranja deloc. Şi aşa, cu bluza aceea lungă şi pătată de pix, m-am întors în sufragerie.

Mama m-a văzut şi s-a schimbat la față. Prietena ei a spus imediat:

– De ce o laşi să umble îmbrăcată aşa? Uite ce subțire şi mare e rochia aia!

Mama mă privea încurcată, ruşinată şi cam furioasă:

– Dar… nu o las eu. I-am spus de o mie de ori să nu se mai îmbrace cu ea şi nu ascultă. Aşa îi place să stea, îmbrăcată cu bluza asta…

A urmat o discuție despre cât de urâtă e bluza, că e prea subțire şi pot răci, că ar trebui să port hainele mele…nu-mi plăcea subiectul, aşa că am plecat să mă joc.

La finalul vizitei, mama m-a chemat să salut musafirii la plecare. Ştiam ‘poezia’, mama mă învățase ca la finalul vizitei să spun „la revedere, mai veniți pe la noi”. Dar eu nu simțeam asta! Prietenele mamei îmi criticaseră ținuta şi haina mea preferată, nu voiam să vină iar, aşa că le-am zis cu glas pițigăiat:

– La revedere şi…nu mai veniți pe la noi!

Photo credit stragier.com lila silk

Facem activități acasă: copacul

Într-o dimineață, bebe dormea, iar eu şi fiu-meu (4 ani) am reluat operațiunea ‘facem activități acasă’. Ca de obicei, alege un plic, mergem la măsuța lui şi găsim printre materialele didactice o punguță mică de floricele de porumb. „Asta o fi pentru mâncat la final?” mă întreb eu în gând. Aparent, copilul pare să-mi citească gândurile şi vrea să le mănânce.

– Ai puțină răbdare, să văd pentru ce e, îl îndemn eu.

Citesc instrucțiunile, e nevoie să coloreze floricele de porumb, să deseneze un copac si să le lipească. Ii explic celui mic:

– Floricelele de porumb sunt pentru colorat acum.

– Dar mami…popcornul se mănâncă.

Îmi vin în minte toate sfaturile cu „să nu-l mănânci”, „nu e voie”, apoi…apar ideile de educație cu blândețe, cele despre „paranoia pozitivă”, „spune-i copilului ce să facă, nu ce să nu facă”.

Îmi adun gândurile şi continui:

– De obicei mâncăm floricelele de porumb, de data asta le vei colora. E ceva diferit.

– Bine, mami…răspunde el şi zâmbeşte şugubăț.

– Caut acuarelele, pensulele şi ne apucăm de treabă, îl anunț eu.

După 2 minute, când revin cu acuarelele, băiatul nu mai e la masă. Il caut în baie, în bucătărie…nu-i nicăieri! A mai rămas o cameră unde poate fi… dormitorul transformat în birou pe timpul zilei, unde lucrează de acasă soțul din martie încoace.

Îi găsesc veseli, râzând şi mâncând amândoi popcorn. Până să zic ceva, soțul mă întreabă:

– De ce-ai pus floricelele de porumb într-o punguța aşa de mică?

– Era pentru activitate… De ce l-ați mâncat?

– Ce activitate? El a venit la mine şi mi-a zis „tati, hai să mâncăm împreună popcorn! E delicios!”

Apoi a urmat un plâns de bebeluş, semn că s-a trezit fetița, deci n-am mai făcut cercetări. Şi nici activitatea cu floricele de porumb colorate.

Nota bene: în urma acestei activități, nicio persoană nu a avut de suferit, deci popcornul era comestibil.