Cum să aplici mai uşor tehnicile de parenting

1. Ai răbdare cu tine şi cu cel mic/cea mică. Obiceiurile noi se aplica treptat şi dacă facem lucrul respectiv pentru prima dată, e posibil ca felul nostru obişnuit de a acționa să opună rezistență.

2. Ai grijă de tine. Un adult frustrat, obosit sau stresat va fi un parinte la fel (adică frustrat, obosit sau stresat). Fă-ți timp (şi pentru) lucrurile care te relaxează, îți fac plăcere şi te ajută să te simți mai bine. Copiii preiau starea părinților, la fel cum oamenii preiau starea celor din jurul lor.

3. Continuă. Poate ca astăzi nu prea a ieşit (şi nici ieri). Gandeşte-te la tehnicile de parenting ca la nişte flori pe care le platezi şi le îngrijesti. După ce ai plantat semințele, te astepţi să înfloreasca a doua zi? Chiar dacă tu le îngrijeşti şi le uzi o săpămână, ştii că rezultatele urmează să apară, chiar dacă nu le vezi încă.

4. Când lucrurile nu se întâmplă aşa cum.iți doreai, gandeşte-te la ce puteai face diferit? După ce trece „furtuna”, ia-ți câteva minute să te relaxezi, apoi să analizezi situația. Ce ține de tine în acea situaţie? Cum ai reacționat tu? Dar copilul?

Foto: unsplash.com

Viața de părinte (1)

Nu știu cum e la alții, dar viața mea de părinte e un roller-coaster emoțional, cu suișuri și coborâșur. Nu zic asta de amorul artei, chiar așa e, acum mi se topește inima când îi văd că zâmbesc sau se joacă, peste 5 minute se întâmplă altceva care îmi taie respirația sau îmi crește tensiunea.

Să vă dau un exemplu: zilele trecute, de dimineață, fetița s-a trezit, a gângurit puțin și a adormit la loc în câteva minute. Era ca o păpușă, purta haine roz cu danteluță și volănașe, mă uitam la obrăjorii ei pufoși și mă gândeam ce binecuvântare e să am copii! Fix atunci a bătut o rază de soare prin geam și era ca un cadru de film, mai lipsea o melodie de leagăn. Deja eram plină de serotonină, oxitocină și alți neurotransmițători care îți dau o stare de bine.

Fix atunci aud pași în living. ”Stai, că s-a trezit și celălalt copil!” îmi zic eu. Și pașii suavi se duc spre baie, iar eu mă gândesc ”Doamne ajută, după sute de dimineți în care i-am zis, am explicat, am discutat despre toaleta de dimineață, acum se întâmplă!”. Eram și mai bucuroasă, mă bucuram de momentul acesta, că știm că e posibil să nu dureze mult.

Și în liniștea dimineții, se aude un urlet din baie, apoi plâns isteric. ”Oh my God, ce-i asta?” mă întreb eu și în 3 secunde ajung în baie. Plânsul continuă și mai puternic!

– Ce e?

Nu primesc niciun răspuns. Copilul urlă și plânge în continuare. Stă așezat pe scăunel, nu curge sânge de nicăieri, dar plânge de mama focului.

– Ce s-a întâmplat?

– Mă doooare! zice el printre lacrimi.

Cu chiu-cu vai aflu că s-a lovit la picior când se urca pe scaun să ajungă la chiuvetă. Îmi vine să-i zic ”pentru atâta lucru plângi în halul ăsta? M-ai speriat, ai trezit-o pe soră-ta, cât de tare te puteai lovi?!”. Endorfinele de care vorbeam în primul paragraf s-au dus pe apa sâmbetei, acum am de-a face cu adrenalina şi cortizol, că a apărut stresul în peisaj. De obicei primul gând nu mă ajută în astfel de situații, așa că respir, aștept și mai încerc o data. Ce-i drept, nu știu cât de tare îl doare. Poate s-a lovit tare. Ajută la ceva să îl mai critic și eu? N-ajută…

Îmi arată unde îl doare, pielea e zgâriată. E tot 7 dimineața, probabil se aude pe toată strada cum plânge. Îmi zic ”hai Magda cu o idee… să rezolvi treaba asta și să se mai domolească plânsul!”

Mă gândesc şi îmi amintesc de spray-ul de prim-ajutor First. Evrika! Îl aduc repede din frigider şi mă pregătesc să-l dau.

– Nu vreau!

– Posibil să doară puțin și după aceea îți trece!

Îi spun o poveste cu dragoni, dinozauri și sprayul First, îl dau peste zgârietură, pun un plasture și (în sfârșit!) se oprește din plâns. Durerea mai trece, copilul e ok, se poate spăla pe dinți. Situația pare ok, s-a făcut liniște, ce bine e! Atunci se aude un alt plâns ascuțit din cealaltă cameră, semn că s-a trezit și cea mică. Here we go again!

P.s. spray-ul despre care am scris e aici

Foto: unsplash.com

Cum să (nu) adormi copiii (II)

Se apropie ora pentru somnul de prânz, aşa că îl anunț pe fiu-meu (4 ani):

– S-a făcut ora de culcare, te mai poți juca puțin, apoi te aştept să dormi.

– Dar de ce mami? Eu nu am răbdare până mă trezesc! Vreau să mă joc, am multă treabă.

– Te cred, te mai joci 10 minute, apoi te aştept să te odihneşti.

– Dar nu mi-e somn, vreau să mă joc.

– Ok, te mai joci 10 minute şi după aceea poți să stai in pat şi citim poveşti înainte să dormi.

Merg să adorm bebeluşul şi-l las pe cel mare cu piesele de Lego. Misiune îndeplinită, cea mică adoarme repede, dar…cel mare nu mai vine la somn. Mă duc să văd ce se întâmplă. Parcă miroase a parfum în casă, mi se pare cunoscut. Dacă stau să mă gândesc, e chiar parfumul meu, dar nu l-am mai folosit de mult, deci…de unde simt mirosul?

În cealaltă cameră, cel mare e cocoțat pe scaun şi se parfumează de zor. Mă vede şi-mi zice zglobiu:

– Mami, miroseşte-mă!

Mă apropii de el şi simt un miros groaznic, de parfumuri amestecate, turnate toate pe el.

– Ce-ai făcut?

– Mi-am parfumat gâtul! Îți place?

Urmează discuția despre ce sunt parfumurile, că le folosim puțin, pe rând şi nu sunt pentru joacă. Copilul nu pare interesat de ce spun, vrea în continuare să se joace cu ele. Preventiv, mut parfumurile preferate un raft mai sus şi las jos 2 sticluțe mai goale.

Fix atunci observă un parfum aproape nou şi-l cere obsesiv:

– Te rooog…dă-mi-l pe ăla albastru.

– De ce? întreb eu uitându-mă la parfumul meu albastru, cu note marine, proaspete, care te poartă cu gândul la vacanță şi la valurile mării, bleu ca sticla asta de parfum… dar gândurile mele sunt întrerupte brusc:

– E spirt! Vreau să şterg oglinda cu el! Dă-mi-l, te rog!

Photo credit: unsplash.com

Momlife: am mers la cumpărături. Singură! (1)

„Nici nu mai țin minte de când n-am mai fost la cumpărături” am gândit eu cu voce tare. Oare de ce? Pentru că din vară sunt mama de 2 ori, plus pandemie, plus lipsă de timp, plus „am de făcut lucruri mai importante”.

– Hai să ne organizăm şi să te duci singură să faci cumpărăturile. Ce zici? îmi sugerează soțul.

– Hmm…sună bine! răspund eu.

Buuun, planificăm marele eveniment pentru vineri seara, rezolvăm cine rămâne cu cei mici şi aştept cu nerăbdare mersul la…supermarket.

Caut prin dressing şi mă gândesc „oare cu ce să mă îmbrac?”. În ultima vreme am purtat numai haine de alăptare, acum ies fără bebe, deci pot purta haine normale. Yupeee! Aleg o rochie tricotată, mă machiez şi îmi aranjez părul (cât se poate în 5 minute)

Baiatul cel mare zdrăngăneşte o jucărie nouă în living. Jucăria are clapete, sunete, cântece şi el e mega entuziasmat, apasă pe toate butoanele. Abia îmi aud gândurile. Soțul îmi zice ceva şi nu aud. Whatever, eu urmează să ies. Sunt gata îmbrăcată, fetița plânge şi îşi bagă mâinile în gură.

– Cred ca vrea sa mănânce.

– Pai abia m-am îmbrăcat…mi-am luat rochia… zic eu.

– Ok, atunci vii mai repede, spune soțul neîncreazător.

– Nici vorbă…dă copilul încoace să-l alăptez! 

Şi aşa, aranjată, îmbracată, alăptez copilul. Se lipeşte de mine şi adoarme, mai că mă ia somnul şi pe mine. „Doar n-o sa dorm acum„ îmi zic. Pun copilul în pat, mă ridic repede şi ies din cameră. Peste 5 secunde bebe se trezeşte.

Soțul ma priveşte lung. 

– Good luck, dear, eu plec!

Îmi iau geaca, geanta şi dau să ies din casă. Stai, că am uitat să mă încalţ!

Ce-ar fi să-mi iau cizmele cu toc? Caut în dressing, acolo gasesc multe încălțări… totuşi unde sunt cizmele mele? 

„Oare când le-am purtat ultima oara? Sigur le-am pus aici!”

Scotocesc prin dressing şi scot o cizmă, apoi un adidas, apoi a doua cizmă. „Victorie, mă încalț şi plec!” mă gândesc eu. Fix atunci apare în fața uşii fiu-meu.

– Ce faci mami? Unde te duci?

– La cumpărături.

– Da? Vreeaau şi eu mami!

Oh my God! I-am spus deja de câteva zile că mă duc singură…

– De data asta merg singură. Îți aduci aminte că ți-am spus ieri şi azi-dimineață despre asta. În seara asta stai cu tati cât sunt eu plecată.

– Dar vreau şi euuuuu! Începe el să se smiorcăiască.

– O să-mi fie dor de tine, mami!

Offf…şi mă aplec să îl iau în brațe, să mă conectez cu el, să îi explic ce fac şi că mă întorc peste o oră sau două.

Atunci încep să-mi dea târcoale gânduri de genul ăsta: „doar nu plec până pe lună! Merg să cumpăr una-alta şi mă întorc. Când (Doamne-iartă-mă!) să ți se facă dor?”.

Respir adânc, să-mi calmez gândurile care o iau razna şi zic:

– Cred că ți se face dor de mine. O să plec şi mă întorc repede. Până atunci, poți să ieşi afară cu tati sau să te joci cu Lego

– Biiiine. Vreau să îmi aduci un avion, nişte gume şi…ciocolată şi…

Mă uit la ceas, deja e târziu şi încep să-mi pierd răbdarea. Nu mai am răbdare să negociez, să empatizez, vreau timpul meu! În urmă cu vreo câțiva ani, asta ar fi însemnat o ieşire în oraş, cu muzică relaxantă, discuții interesante. Acum…mă adaptez la situația actuală.

– O să cumpăr lucruri de care avem nevoie, zic eu şi mă încalț în grabă.

Deschid ușa şi aud:

– Iei gunoiul?

– Biiine, îl iau.

Şi gata, am plecat!

Pe scări îmi pun masca şi plec! Unde ziceam că mă duc? La magazin, nu contează, numai să merg singură. E aşa ciudat să merg pe stradă fără să împing un cărucior, să fiu cu ochii pe un copil care merge cu bicicleta sau să car un bebeluş în sistem.

Sursa foto: undplash.co

Copiii spun lucruri trăznite

1. Soțul spune ceva tare comic şi râdem toți, Gabi (4 ani) e foarte amuzat şi zice:
– Vai tati, ce glumos eşti!

2. În pandemie, fiu-meu a inventat un cuvânt nou pentru „a merge in vizită”.

Exemplu: când îi mai învizităm pe bunici?

3. Merg până la magazinul din colț şi Gabi vrea neapărat suc. Discutăm că îl poate bea acasă, după ce mănâncă. E de acord, dar să-l cumpere el, acum! Intrăm în magazin şi până ne vine rândul, vede cutia cu suc.
– Eu îl cumpăr, mami! spune Gabi hotărât
– Ok. Şi îi şoptesc la ureche cum să ceară un suc. Pe cutie e desenat Nemo (pt cine nu se uită la desene animate, e un peştişor 🙂 )
Ne vine rândul şi vânzătoarea întreabă:
– Cu ce vă servesc?
– Vreau un suc cu peşte! zice Gabi hotărât.

Foto: unsplash.com

Jucăriile, aşa cum le vede şi le simte părintele

Ştii jucăriile alea mici, ascuțite, care parcă se ascund prin casă şi ies pe covor noaptea, când e întuneric şi linişte? Atunci când te duci la baie. Sau să bei un pahar cu apă. Sau te furişezi în bucătărie dimineața devreme, sperând să-ți bei cafeaua în linişte. Ştiți voi… dorințe de genul ăsta.

Fix atunci, calci pe cea mai ascuțită jucărie din casă şi…îți vine să urli de durere, dar nu se poate! Că toată lumea doarme. Dai din buze încet, spunând multe cuvinte (în diverse limbi străine) care nu se pot scrie pe blog şi continui drumul când ghici ce se întâmplă? Îți iese în cale o piesă mică de lego, cu zeci de muchii şi colțuri. Te înțeapă până în inimă şi te întrebi de unde sunt atâtea jucării pe jos. Că parcă le-au strâns aseară copiii.

Ajungi la destinație (adică în baie sau bucătărie) călcând încet, că deja ai suferit vreo 2 faulturi şi scoți din talpă jucăriile cu pricina. Te întrebi cine a putut inventa aşa ceva şi mai rău, de unde există aşa ceva în casă? Nici nu-ți mai aduci aminte. Apoi observi că pe talpa ta stau lipite nişte abțibilduri mici şi colorate pe care nici le-ai simțit. Măcar alea nu dor…

Termini de băut apa şi-ți aminteşti ceva important, ce e nevoie să notezi în telefon. Telefonul era pe canapea, aşa că îl cauți, dai pernele la o parte şi…porneşte o jucărie gălăgioasă! Melodia aia pe care ai auzit-o obsesiv de 1000 de ori porneşte pentru a 1001-a oară. Cum să opreşti sunetele astea asurzitoare? Jucăria a ajuns la a doua melodie deja, dacă nu găseşti repede o soluție, se trezeşte toată casa.

Dar stai…asta nu e tot! Zeul jucăriilor care lasă piese de lego pe jos şi porneşte jucăriile cântătoare nu ține cu tine. Jucăria aia zgomotoasă se opreşte când vrea ea! Adică după ce termină de ,,cântat” toate melodiile alea cu sunet metalic. O ascunzi între pernele canapelei, doar-doar nu se mai aude aşa de tare! Stai de pază acolo, aşteptând să ,,tacă” nenorocita aia de jucărie. Ştii pe de rost toate melodiile alea, mai durează 3 minute până dă Dumnezeu şi se face linişte.

Atunci te îndrepți spre dormitor, unde te întâmpină copiii: treji, fresh, cu ochi curioşi şi voce odihnită:

– Neața!

Foto: unsplash.com

Amintiri despre Crăciun

Zilele acestea mi-am amintit de Crăciunul din copilărie: venea vacanța de iarnă, împodobeam bradul cu luminițe roşii şi globuri de sticlă, bunica sau mama făceau cozonac, iar Moşul venea întotdeauna când noi eram plecați. Ieşeam să ne dăm cu sania sau să colindăm şi când ne întorceam, Moş Crăciun plecase deja.

Apoi am crescut, n-am mai fost copii şi unele lucruri s-au schimbat. Totuşi ne adunam cu toții şi petreceam împreună sărbătorile de iarnă.

Anii trecuți ne bucuram când ne vedeam, apoi începeau mici discuții. Eu îmi întrebam părinții: de ce nu mănâncă mai sănătos? De ce nu au mai multa grijă de sănătatea lor? Ei se mirau că eu n-am devenit mai ordonată de ultima dată când ne văzuserăm. Urmează cireaşa de pe tort: mergeam la bunica şi mă întreba întâi subtil, apoi direct: „tu când ai de gând să te măriți?”. (Bunica s-a stins la un an după nunta mea, dar am auzit întrebarea asta mulți ani). Fiecare găsea câte ceva de rezolvat la alții şi mai ales la situația în care ne aflam.

Cum anul acesta nu ne-am întâlnit cu părinții de Crăciun, am pus colinde, am gătit noi mâncarea, ne-am pregătit cum am putut. Şi cum stăteam eu şi mă uitam la o poza frumoasă, ca fundal la „Colinde de Crăciun”, mă gândeam ce provocare e acum, să sărbătorim Crăciunul separați. Apoi am mers înapoi în timp şi în fiecare an era câte ceva frumos, dar şi ceva neplăcut la sărbătorile de iarnă.

Acum un an eram fericită că urma să avem un bebeluş şi în acelaşi timp mă adaptam la viața fără gluten. Acum 2 ani, am petrecut vreo câteva zile cu părinții (care au fost frumoase) şi nu mi-a plăcut drumul lung până acolo şi înapoi. Acum 3 ani, am fost la părinți şi ne-am simțit bine, dar băiatul era la erupție dentară şi totul s-a întâmplat în plânsete şi mârâieli. Şi tot aşa, an de an…unii ar spune că e Legea dualității. Bunica mea ar spune că aşa e viața, cu bune şi rele…

Anul acesta, la noi plouă şi bate vântul de Crăciun, nu ne întâlnim cu oameni dragi fizic, dar suntem sănătoşi şi suntem împreună. N-o să mai fie un alt Crăciun la fel, aşa că mi-am propus să fiu recunoscătoare şi să mă bucur de ce avem acum şi aici. Crăciun fericit!

Photo credit: unsplash.com by Debby Hudson

Ce cadouri luăm de Crăciun?

Băiatul meu ştie exact ce vrea! În primul rând, să umble în pantaloni scurți. În al doilea rând, să vină Moşul. De preferat ambele variante, simultan.

După luni de zile de explicat, a acceptat că: poate purta pantaloni scurți când e cald, iar Moşul vine iarna. Prin septembrie, când s-a mai răcit vremea, a aflat că trece la pantaloni lungi şi de atunci se concentrează pe…cadoul de la Moşul. Îi scrie scrisori aproape zilnic, vorbeşte non-stop despre ce îşi doreşte şi îl aşteaptă cu nerăbdare.

El vrea foarte multe daruri…dacă Moşul i le-ar aduce pe toate, ar fi nevoie să ne „aducă” şi un apartament de mulţi metri pătrați unde să le depozităm. În astfel de condiții, zilele trecute am început discuția despre cadouri:

– Ce iți doreşti cel mai mult?

– O macara, un robot, o maşină cu roți mari şi nişte cărți, o puşcă, o cutie mare de jucării…începe el entuziasmat.

Eu respir adânc şi începem negocierea.

– Ştiu că iți doreşti foarte multe. E tare frumos să primeşti cadouri. Vei primi o parte din ele, sunt mai multe ocazii când cineva îți aduce daruri: ziua ta, Crăciun, Sf Nicolae, 1 iunie… dar ştii… Moşul aduce câte un cadou fiecărui copil, deci dacă ar fi să alegi ce vrei cel mai mult, ce ți-ai dori?

– Vreau un robot care să se joace cu mine, apoi să strângă jucăriile. Şi hainele mele, când le las împrăştiate. Şi dacă las hârtii sau pixuri pe jos, să le adune. Şi să stea cu surioara mea când plânge.

– Da? întreb eu uimită

– Iar seara, să strângă vasele, să adune rufele şi să facă ceva de mâncare pentru toată lumea. Că voi ziceți mereu „ce mâncăm? Cine strânge vasele? Hai să adunăm hainele”. Seara vă împrumut şi vouă robotul!

– Câte face robotul ăsta, oare nu oboseşte? observ eu, mirată.

– Dacă robotul nu mai are baterie, îl punem la încărcat şi îi punem ulei.

Photo from unsplash.com

Ținutul vântului

Bate vântul dintr-o parte,

Tot oraşul îl străbate.

Bate vântul frunza-n dungă

Aproape era să-mi smulgă

Scaunele din balcon.

Ghiveciul face-un plonjon

Pân-afară, printre iarbă,

Că s-a săturat să aibă

Rădăcinile proptite

Şi-n ghiveci înghesuite.

Bate vântul frunzele,

Crengile, perdelele,

Toate mişcă şi se-nclină

Iar ferestrele suspină

De atâta vijelie.

Bate-ntr-una de trei zile

Noi tot aşteptăm să fie

Vreme bună, liniştită

Sau o boare potolită.

Să putem ieşi afară 

Fără să vedem cum zboară

Hainele de prin balcoane,

Gunoiul din tomberoane,

Toate zici că-s avioane

Ce planează pe maidane.

Photo credit: unspash.com wind picture

Activităţi acasă, în carantină: facem turtă dulce

Băiatul meu, Gabi (4 ani) a primit o carte de poveşti, iar preferata lui e „Omul de turtă dulce”. Deloc întâmplător, de o săptămână mă bate la cap să facem şi noi turtă dulce:

– Te roooog mami! Am visat azi-noapte o turtă dulce, era om, era delicios şi eu mâncam şi mă frecam fericit pe burtică şi cădea zahăr praf din cer! Te rooog!

Cum să rezişti la asemenea rugăminți? Caut o rețetă uşoară pe internet, ne uităm amândoi la video, apoi citesc ingredientele… Pe lângă zahăr, făină, miere, avem nevoie de scorțişoară, anason, cuişoare măcinate, ghimbir şi alte mirodenii exotice care nu se găsesc prin dulapul nostru.

Le adaug pe lista de cumpărături şi informez soțul că acele cuvinte n-au aterizat acolo din greşeală, deci va fi nevoie să cumpere mirodeniile respective. Primesc feed-back instant:

– Nu ştiu ce-s alea şi în carantină eu nu umblu prin magazin după cai verzi pe pereți şi condimente de alea. Du-te tu dacă vrei!

Are dreptate, nu-i momentul de aşa ceva, dar cum îi explic asta copilului? El deja visează cum modelăm omul de turtă dulce…

Mă duc să-mi fac un ceai şi să mă mai gândesc. „Cum să facem oare? Dă-mi Doamne o idee ce aş putea să pun în turtă dulce să fie aromată! Vorba englezului, „worst case scenario”, facem turtă dulce fără mirodenii.”

Aproape că mă resemnasem cu planul de mai sus, când văd plicul de la ceai şi citesc pe el: scorțişoară, cuişoare, ghimbir, coajă de portocală! E ceaiul de la Forever, plin de arome.

– Evrika! Sunt salvată! Avem cu ce face turtă dulce!

– Sigur că avem mami, eu îmi doresc mult şi dacă nu voiai, eu îți ziceam „hai să facem turtă dulce” până ziceai da.

– Îmi imaginez…răspund eu gândindu-mă la ce m-ar fi aşteptat dacă nu era un „da”. În termeni elevați se spune: perseverență, putere de convingere şi focus pe atingerea scopului. În termeni populari: copilul te bate la cap până cedează ceva sau cineva: părintele sau nervii lui.

Buuun…ne apucăm de treabă! Gabi vrea să facă el, singur! Şi pune cu o linguriță mică făină în bol. Mă uit la el şi mă apucă somnul, cântarul arată că pune cate 3 grame odată, până la 400 de grame, cât e nevoie, e clar…ne apucă Revelionul!

Copilul e fericit, face asta cu plăcere, aşa că îl las în pace şi mai fac una-alta prin bucătărie. După câteva minute…jumătate de făină era in bol, restul pe cântar, pe masă, pe jos, pe hainele lui. Eu deja încep să mă enervez, copilul trăieşte clipa şi zice Mami, iți place cum pregătesc turta dulce?

– E drăguț, dar hai să curățăm puţin masa. Între timp bebe se trezeşte şi plânge. Soțul vine in bucătărie și vede dezastrul. Îmi spune pe un ton ironico-sarcastic: „vai ce-mi place când gătim în familie!” şi se face că zâmbeşte. Apoi mă anunță: „eu ies afară cu cea mică, good luck!”

Cu chiu cu vai, punem o parte din ingrediente în bol, restul prin toată bucătăria. Starea mea de enervare începe să crească, copilul chiar se bucură de moment.

După lupte seculare, facem aluatul şi urmează modelatul. Scot planşeta şi făcălețul care…e murdar de plastelină.

– Ce s-a întâmplat cu el? întreb eu gândindu-mă „de ce ne-am apucat de asta?”

– Am facut prăjituri de plastelina. Pentru tine, mami! vine un răspuns vesel şi cristalin.

Treaba nu-i bună: aluatul de turta dulce e foarte lipicios (că e fără gluten), bucătăria e super murdară, făina e peste tot, făcălețul plin de plastelină, eu deja m-am enervat. Copilul rezistă, el e fericit!

În timp ce eu mă gândesc ce să fac să o scoatem, cumva, la capăt cu turta dulce, fiu-meu şi-a băgat mâinile în aluatul lipicios.

– Mami, nu-mi place, vreau să mă şterg, se smiorcăie el.

– Hai să te speli pe maini!

Şi până ajunge la chiuveta, pune mâinile pline de aluat pe scaun, pe masă, pe mobilă.

– Asta nu mai e comic! Deloc! zic eu şi observ că deja ridicasem tonul. Eram furioasă, mă transformasem în momzilla şi nu mai aveam chef de nimic. Poate de o oră la spa, dar în condițiile astea e exclus.

Singura soluție părea să scap de aluatul ăla lipicios, să scot copilul din bucătărie şi să mă apuc de spălat masa, scaunele, blatul, podeaua…toată bucătăria!

Tocmai atunci îmi aduc aminte de o persoana care se pricepe la emoţii şi la gestionarea lor (Nicoleta Nistor) şi la o replica utilă când lucrurile o iau razna: „acum urmeaza dubla 2”.

Pentru asta, am nevoie de o pauza așa că anunț copilul:

– Eu m-am enervat foarte tare, iau o pauză de câteva minute să mă calmez, aşa că o sa ies din bucătărie.

– De ce mami?

– Pentru ca nu a ieşit rețeta. Şi pentru că nu mă aşteptam să murdarim în halul ăsta bucătăria.

Las copilul să se spele pe mâini şi merg în living să respir, să folosesc tehnici de relaxare până revin la normal.

Când am o stare mai calmă, pun o melodie relaxantă, revin în bucătărie şi decid să-i mai dau o şansă aluatului, să-l modelez cu mâinile unse cu ulei. Funcționează binişor, întind aluatul, Gabi îl decupează cu formele.

După 5 minute oboseşte şi vrea să facem turtă dulce în formele de brioşe. Ideea e ok, măcar aşa terminăm mai repede.

Ce-a ieşit? Nişte turtă dulce în formă de brioşe, aromată şi pe care băiatul a mâncat-o cu mare drag, povestind cu mândrie că el a făcut-o!

Facem activități acasă: copacul

Într-o dimineață, bebe dormea, iar eu şi fiu-meu (4 ani) am reluat operațiunea ‘facem activități acasă’. Ca de obicei, alege un plic, mergem la măsuța lui şi găsim printre materialele didactice o punguță mică de floricele de porumb. „Asta o fi pentru mâncat la final?” mă întreb eu în gând. Aparent, copilul pare să-mi citească gândurile şi vrea să le mănânce.

– Ai puțină răbdare, să văd pentru ce e, îl îndemn eu.

Citesc instrucțiunile, e nevoie să coloreze floricele de porumb, să deseneze un copac si să le lipească. Ii explic celui mic:

– Floricelele de porumb sunt pentru colorat acum.

– Dar mami…popcornul se mănâncă.

Îmi vin în minte toate sfaturile cu „să nu-l mănânci”, „nu e voie”, apoi…apar ideile de educație cu blândețe, cele despre „paranoia pozitivă”, „spune-i copilului ce să facă, nu ce să nu facă”.

Îmi adun gândurile şi continui:

– De obicei mâncăm floricelele de porumb, de data asta le vei colora. E ceva diferit.

– Bine, mami…răspunde el şi zâmbeşte şugubăț.

– Caut acuarelele, pensulele şi ne apucăm de treabă, îl anunț eu.

După 2 minute, când revin cu acuarelele, băiatul nu mai e la masă. Il caut în baie, în bucătărie…nu-i nicăieri! A mai rămas o cameră unde poate fi… dormitorul transformat în birou pe timpul zilei, unde lucrează de acasă soțul din martie încoace.

Îi găsesc veseli, râzând şi mâncând amândoi popcorn. Până să zic ceva, soțul mă întreabă:

– De ce-ai pus floricelele de porumb într-o punguța aşa de mică?

– Era pentru activitate… De ce l-ați mâncat?

– Ce activitate? El a venit la mine şi mi-a zis „tati, hai să mâncăm împreună popcorn! E delicios!”

Apoi a urmat un plâns de bebeluş, semn că s-a trezit fetița, deci n-am mai făcut cercetări. Şi nici activitatea cu floricele de porumb colorate.

Nota bene: în urma acestei activități, nicio persoană nu a avut de suferit, deci popcornul era comestibil.

Ciocolată sau broccoli?

Acum vreo câțiva ani, pe vremea când baiatul era bebeluş, iar eu şi soțul învățam ‘din mers’ sa fim părinți, eram foarte obosiți. Era mereu nevoie ca bebe să fie schimbat, hrănit, legănat, adormit, spălat, plimbat şi apoi o luam de la capăt. Nopțile erau scurte, cu treziri dese, iar dimineața, după ce mă trezeam, ma gândeam cât mai e până la prânz, să dorm şi eu odată cu bebe.

Aşa am început să mâncăm din ce în ce mai multe dulciuri (în special ciocolată). Aveam o listă de cumpărături pe care ciocolata era mereu prezentă.

– Abia am cumpărat ieri dulciuri, ştergem ciocolata de pe lista? mă întreba soțul

– Nuuu…dacă se termină? Cum să rămân fără ciocolată? Doamne fereşte!

Încet-încet, ciocolata era tot mai căutată şi consumată la noi acasă, aveam un dulap din bucătărie unde mă furişam să mă îndulcesc atunci când ‘mi se descărcau bateriile’ (şi se descărcau des, de câteva ori pe zi). Ştiam că nu e sănătos, că nu mă ajută pe termen lung, dar aveam nevoie de energie, deci mâncam dulciuri. Mult şi des.

Într-o bună zi, pe când discutam dspre ce să cumpărăm, eu zic repede:

– În primul rând ciocolată!

Băieţelul era în leagăn şi se uita la noi cu ochi mari. Soțul a glumit:

– Probabil primul lui cuvânt va fi ciocolată

– De ce? întreb eu.

– Pentru că vorbim despre ciocolată, o mâncăm, o cumpărăm…e parte din viața noastră.

Ideea aceasta ecprimată în cuvinte nu suna bine deloc, aşa că am început să mă gândesc la ce exemplu îi dau copilului.

– Hai să folosim un alt cuvânt pentru asta! Să nu mai audă aşa des ‘ciocolată’.

– Ce cuvânt? mă întreabă soțul râzând. Vrei să-i spunem broccoli? 

Şi asta a devenit denumirea secretă pentru dulciuri. Pe shopping list apărea ‘broccoli’, eu ziceam ‘aş mânca niste broccoli’, ne trimiteam mesaje cu ‘mai avem broccolli?’. Broccoli în sus, broccoli în jos toată ziua, măcar auzea copilul un cuvânt despre mâncare sănătoasă (chiar dacă noi mâncam ciocolată).

Citeam pe ambalaj care e porția recomandată de ciocolată într-o zi şi mă apuca râsul. Cum adică să mănânci doar câteva pătrățele? Mi se părea imposibil.

Când ne auzeau prietenii vorbind despre ‘broccoli’ se uitau mirați la noi şi nu înțelegeau de unde e obsesia asta? Le explicam pe furiş că vorbeam codat, să nu audă copilul.

După câteva luni de ‘broccoli’, am început să folosim produse de la Forever, întâi gelul, apoi unele suplimente alimentare. Încet, pofta de ‘broccoli’ a început să scadă. Nu mai era pe lista de cumpătături toată ziua. Furişatul la dulapul cu bunătăți s-a rărit şi el.

Am renunțat la pseudonimul ‘broccoli’. Nu ne mai ascundeam după deget (sau după cuvinte). Aveam energie fără să tăbărâm pe dulapul cu dulciuri. O ciocolată se termina într-o săptămână. 

Nu s-a întâmplat peste noapte, a fost un proces care a durat, dar mâncam mai sănătos si nu mai aveam mereu poftă de dulciuri, ciocolată, chipsuri, şi alte recompense alimentare. De atunci, produsele Forever fac parte din viața noastră.

Zilele trecute, când am gustat ciocolata, am văzut că porția recomandată e de 3 cubulețe pe zi şi mi s-a parut rezonabil. Asta în condițiile în care avem 2 copii acum 🙂

Facem activități acasă: conul de brad

În toamnă, grădinița era deschisă şi copiii puteau merge acolo prin rotație câte o săptămână, dar fiu-meu lipsea destul de mult (aveam un nou-născut în casă şi voiam să-l protejăm), deci era nevoie să facem nişte activități acasă. Am comandat o cutie cu activități de pe internet, cu plicuri organizate şi toate materialele necesare.

Ziua 1, prima activitate: O adorm pe cea mica, mă furişez încet din cameră şi îl chem pe Gabi (4 ani) să facem o activitate. Işi alege plicul şi îl deschidem cu nerăbdare: e ceva cu un con de brad, sârmă pluşată şi ochi. Eu sunt foarte entuziasmată să începem, el nu. ‘Pofta vine mâncând’ mă gândesc eu şi duc foarfeca adevarată să tăiem sârma pluşată: eu o țin, Gabi taie.

– Mami, ce frumos e să ne jucăm cu foarfeca ascuțită si periculoasa!

– Nu ne jucăm, o folosim pentru activitate. Poți face asta doar când eu sau tata suntem lânga tine. 

– Biiiine…spune el şi continuă să taie…doar că după aceea, dispare tot interesul.

Nu aveam prea mult timp la dispoziție să negociem (pentru că urma să se trezeasca cea mica), deci îi arat cum se face în continuare. Punem sârma pluşată în con, el lipeşte ochi, reuşim să terminăm cumva. ‘Hai ca sunt speranțe’ îmi zic eu uitându-mă la conul de brad parțial împodobit (aproape ca în instrucțiuni).

Apoi Gabi spune fericit:

– Mami, am o idee! Hai să ne jucăm de-a coaforul!

– Ok…măcar aşa nu mai fac nimic! mă gândesc eu.

Mă aşez pe scăunelul lui şi stau, în timp ce el ma ‘coafeaza’. La un moment dat, parcă ma ințeapă ceva în cap.

– Ce faci acolo?

– E o surpriza, mami! Te fac frumoasă

‘Coafatul’ cu mici înţepaturi continuă minute bune. Şi uite-aşa, eu stau fără să fac nimic, bebe doarme, Gabi e ocupat…ce viață! Fiu-meu aduce un spray cu apă, ia forfeca de hârtie şi mă ‘tunde’. Aproape ațipisem, când fiu-meu mă anunță: ‘eşti gata, mami!’.

Mă uit în oglindă, sunt ciufulită bine. Activitatea e gata, eu sunt ‘coafată’, facem ordine pe masuța lui, dar… conul de brad e chel! Nu mai are nicio sârmă pluşată în el.

– Unde e sârma colorată?

Copilul râde: ‘e surpriză, mami!’. Bag mâna în păr, apoi merg la oglinda şi văd asta

Stejarul

Tu la ce te gândeşti cand auzi despre un stejar?
Mie îmi vine in minte stejarul din fața liceului meu. Era ca în ‘Şcoala de ghinzi’, mare, falnic şi cu o coroană mare. Străjuia liceul de mult timp, de pe vremea când părinții mei au învăţat acolo. Declarat monument al naturii, creştea în acel loc de vreo 5 secole.
Toamna, când începea anul şcolar, curteas se umplea de frunzele lui uscate. Parcă îi părea şi lui rău că trecuse vara, se terminase vacanța şi elevii zglobii erau acum în clase. Ne uitam pe geam cum frunzele cădeau, pluteau în aer, zburau prin fața geamurilor şi dădeau spectacole care de multe ori erau mai interesante decât orele.
Iarna stejarul era mare şi negru, straturi groase se zăpadă se depuneau pe crengile lui şi totul părea o poză în alb-negru, tristă şi rece. Venea apoi primavara cu raze calde de soare, muguri verzi şi dor de ducă. Atunci ne trezeam la viață şi noi, elevii, şi stejarul. Ieşeam veseli afară sau la plimbare, fără să ne preocupe următoarea lucrare de control (cu mici excepții). Apoi venea vara, stejarul rămânea singur doar cu frunzele şi ghindele lui, elevii plecau sa se bucure de vara, de tinerețe şi de vacanță.
Indiferent de anotimp, stejarul era mereu acolo, martor al emoțiilor atâtor generații, al iubirilor de liceu, al nerăbdarii să gustăm viața şi câteodata al frustrărilor când de la catedră eram îndemnați să devenim nişte ‘broccoli’ ascultători.