Când faci cumpărături online

Notă: întâmplarea e din noiembrie 2020, am scris-o atunci şi o public acum.

Vineri, ora 8 şi ceva dimineața. Sună interfonul şi ne trezeşte brusc. Mă ridic speriată şi nu ştiu ce se întâmplă. Copiii se trezesc, fetița începe să plângă, băiatul întreabă:

– Ce e asta? De ce sună?

Până mă duc să răspund, calc pe nişte jucării uitate pe jos, în timp ce mă gândesc cine poate fi? Aud o voce care spune ceva de genul „comanda, buletin, Pin, sute de lei, vă aştept”.

Iau telefonul şi gasesc 3 apeluri pierdute de la curier. După o noapte semi-dormită, cu multe treziri ale fetiței, abia îmi dau seama ce se întâmplă. Le spun copiilor:

– Stați liniştiti, că eu cobor 3 minute să iau un pachet.

Sun curierul să-mi spună ce colet e şi cât am de plătit. Erau nişte haine comandate de vreo 2 săptămâni de care uitasem.

– Pot plăti cu cardul?

– Nuuuu…doamnă. Cash! zice el sec.

Oh my God, încep să verific portofelul…nu aveam destui bani. Îmi sun jumătatea (care era la birou în ziua aceea) să aflu dacă are cash pe undeva. Îmi respinge apelul şi trimite mesaj că are şedință.

De unde să mai scot bani cash la 8 şi jumătate dimineața? Sun o vecină:

– Alo, neața! Ai nişte cash, că a venit un colet şi n-am destui bani.

– Am nişte cash, dar aştept şi eu un colet, hai să văd cât îți pot împrumuta.

Scotocim bine portofelele si cumva…fac rost de bani.

Între timp copiii mârâie, cel mare cere mâncare, cea mică se fâțâie.

– Te las 10 minute la desene, cât iau pachetul. Şi pe sora ta o pun în balansoar.

– Biiine mami, se bucură fiu-meu. (De obicei are limite, cât să se uite la TV şi când).

Iau o haină pe mine, peste pijama, mă încalț şi cobor după pachet.

Curierul fuma o țigară şi preda un pachet altcuiva.

Când mă vede, îmi zice direct:

– Pin-ul, vă rog!

– Ce Pin?

– Pin-un primit prin sms.

– N-am primit nimic!

– Sunteți sigură? întreabă el oftând.

– Da! zic eu hotărâtă, ca la starea civilă.

– Biiiine…atunci aşteptați puțin…zice el alene şi aduce un aparat mic, apoi îmi cere: nume, prenume, CNP, adresă, data naşterii, număr şi serie de buletin…

– Chiar e nevoie de toate datele astea? zic eu cam deranjată.

– Păi da! Dacă nu aveți Pin-ul…

Dau datele cerute, cam deranjată şi îmi venea să-l întreb ‘ce alte date mai vrei? Grupa de sânge? Numele de fată al mamei? Indicele de masă corporală?’

El completează datele, eu semnez şi îmi dă ditamai coletul, o cutie maaare (dar uşoară).

Număr banii, îi dau şi mai rămân cu 1 leu în portofel. Îi scriu mesaj soțului ” să scoți cash, neapărat!”.

Iau cutia în brațe şi plec încet, că abia vedeam pe unde merg. În scară, era cât pe ce să dau peste un vecin…

– Scuze…nu te-am văzut de cutie!

– Nici eu, că acum m-am trezit. M-a sunat curierul.

– Şi pe tine? zâmbesc eu.

Pe scări, aud nişte copii plângând. Erau ai mei, se auzea de la parter.

Ajung sus, las jos cutia şi fiu-meu începe:

– Mami, de ce ai stat aşa mult? Mi-e foame, mi-a foat dor de tine.

Fix atunci îmi vibrează telefonul. E un Sms „comanda dvs în valoare de … se va livra astăzi. Pin-ul comenzii e 634788. Vă rugăm să îl comunicați curierului. Vă mulțumim pentru comandă.”

Sursa foto: unsplash.com

Când ai impresia că a mâncat prea mult copilul…

Zilele trecute i-am pregatit fetiței de 1 an şi ceva legume fierte. Ăsta e modul pretențios de a spune asta pentru că, de fapt, am fiert legumele în ciorbă şi apoi le-am scos.

Erau pe masă, pe o farfurie şi ea se întindea spre ele, aşa că soțul meu a pus-o în scaunul de masă şi i-a dat legume, să mânânce. De obicei nu prea le mănâncă, dar îi place să le „ronțăie” cu cei câțiva dinți pe care îi are.

În timpul ăsta, eram toți în bucătărie, pregăteam masa, băiatul cel mare negocia ce să mănânce, a durat ceva timp până ne-am aşezat să mâncăm.

Când m-am uitat la farfuria cu legume fierte, era goală.

– Unde sunt legumele?

– Le-a mâncat fetița! a răspuns soțul senin.

– Pe toate? m-am mirat eu.

– I-o fi fost foame, răspunde el.

Am căutat legumele pe jos, pe scaun, sub haine…nimic! Până la urmă am acceptat ideea că fetița a mâncat porție triplă de legume.

Peste câteva zile, soțul a mers la birou să lucreze în linişte (de obicei lucrează de acasă) şi, ca de obicei, şi-a luat mâncare de acasă. Are o geantă mică în care îşi ia mâncarea şi de obicei o agață de calorifer în bucătărie, destul de aproape de scaunul de masă pentru bebe.

La amiază mă sună:

– Mai ții minte legumele alea multe pe care am crezut că le-a mâncat fetița?

– Da, mai țin minte. De ce mă întrebi? mă mir eu.

– Pentru că am găsit legumele!

– Unde?!

– În genta în care îmi pun mâncare la serviciu. Am găsit bucăţi uscate şi stafidite de morcov, cartof, țelină…

Sursa foto: unsplash.com

Copiii spun lucruri trăznite

Când soțul mă anunță că a doua zi merge la birou, băiatul reacționează imediat:

– Tati, nu vreau să pleci! Vin şi eu cu tine la birou!

– Şi ce să faci la birou? Dacă te plictiseşti?

– O să lucrez! spune el mândru.

– Da? Cum aşa? insista soțul.

– O să dau cu degetele pe tastatură şi pe mouse. După aia vorbesc cu colegii şi gata!

În timpul ăsta ne arată cum „tastează” el, de parca s-ar juca în nisip.

Începem să râdem, apoi eu întreb:

– Ce zici dacă scriu asta pe blog?

Fiu-meu intervine:

– Vai mami, cum să faci aşa ceva? Nu e frumos!

– De ce? întreb eu mirată.

– Cum să scrii pe bloc, mami?

Momlife: am mers la cumpărături. Singură! (2)

Fac o plimbare până la stația de taxi. Mă cam strânge o cizmă „aşa e dacă nu le-am mai purtat de mult” şi continui să merg. Apoi cealaltă mă roade la degete, dar merg mai departe.

Ajung la supermarket, iau coşul şi mă plimb printre rafturi. Mă gândesc să mă relaxez, să nu cad în capcana shoppingului emoțional, să cumpăr ce e nevoie.

După vreo oră şi ceva, mă duc la casa de marcat. Doamna scanează produsele şi eu mă pregătesc să le pun în plase. Reduce, reuse, recycle, vorba englezului. Îmi pregătisem plasele înainte să ies din casă, aşa că le caut în geantă…nu erau. „Oare le-am uitat acasă?” mă întreb eu şi văd că produsele mele erau înghesuite şi stivuite într-o grămadă mare.

Le pun în coş, casierița termină de scanat şi întreabă:

– Vreți şi o plasă?

– Nu… am în geantă, mai caut.

Apoi mă anunță cât am de plată şi eu caut portofelul în geantă. O dată, de două ori…

…nimic! Mă trec toate transpirațiile. ‘Dă Doamne să-l gasesc’ îmi zic. Şi scormonesc iar în geantă. Găsesc punga cu măşti, dezinfectantul, o sticlă cu apă, tocul de ochelari, o maşinuță, căştile mele încâlcite ca instalația de Crăciun, un stikeez, altă maşinuță, dar…portofelul nu e. Doamna de la casă se uită la mine pe deasupra ochelarilor. În spate e coadă. Caut în continuare şi încerc să zâmbesc, să detensionez puțin situația. Îmi dau seama că nu ajută la nimic, toți suntem ‘mascați’. Respir şi caut iar portofelul, de data asta mai încet. Nu e şi pace! Ce să fac acum? Mă trec transpirațiile, portofelul nu apare, e târziu…respir adânc şi îmi zic:

„Cum să fac să plătesc totuşi? Oare cum era plata cu telefonul? Din aplicație?”

Şi cand bag mâna în buzunar, după telefon. Atunci simt atingerea suavă, delicată şi salvatoare a…portofelului! Yeees, sunt salvată! Îmi vine să țopăi de bucurie lângă casa de marcat, totuşi mă abțin. Plătesc şi plec repede acasă, unde fetița mă aşteaptă plângând, băiatul mârâie că nu primeşte gume şi ciocolată înainte de culcare. Nevermind…

– Ai luat lapte? Mă întreabă soțul

Mă uit la el uimită.

– Ce lapte?

Era pe lista de cumpărături…

– N-am luat, n-am observat că era trecut pe listă, recunosc eu.

La urma urmelor, am reuşit să merg singură la cumpărături şi asta e important. Restul sunt doar detalii!

Seara, copiii adorm devreme. Eu n-am somn încă, stau pe canapea şi butonez telefonul. Îmi apare reminderul cu timpul petrecut pe telefon…cam mult. Îl las deoparte, chiar dacă aşa aş mai da scroll până mă apucă somnul…dar ştiu că asta nu mă ajută deloc.

Fără telefon, mă uit la tavan…e linişte şi nu-mi cere nimeni nimic. Aş avea lucruri de făcut, dar am învățat să am grijă şi de mine. Aşa zicea bunica „dacă tu n-ai grijă de tine, cine să aibă?” În cele câteva minute de linişte, îmi propun să fac ceva pentru mine. Iau crema Heat şi îmi masez spatele tensionat de la cărat bebeluşul de 7 kilograme. Crema relaxează muşchii, am folosit-o în sarcină, e ok şi în timpul alăptării. Crema se găseşte aici

Apoi îmi propun să mă gândesc la 3 lucruri bune care s-au întâmplat în ziua respectivă. Primul gând e „ce să meargă bine? Serios!” Apoi caut în continuare lucrurile bune până le găsesc, cu răbdare şi blândețe. Mă gândesc bine, îmi vin în minte lucrurile pe care nu le-am făcut, exersez în continuare să le găsesc pe cele bune. Nu am fost obişnuită să fac asta, e un obicei nou la care încă lucrez.

Sursa foto: unsplash.com

Work from home, child version

Acasă e linişte, nu se aude niciun zgomot, nicio voce. Copiii n-au plecat nicăieri, deci….verific ce se întâmplă: cea mică doarme, cel mare nu e nicăieri. Îl caut bine şi îl găsesc ascuns după pat, ținând în brațe cântarul.
– Ce faci acolo?
– Şş mami! Sunt ocupat, lucrez la lepot (aka laptop). Te rog să faci linişte! spune Gabi (4 ani).
– Aaa…da? Şi la ce lucrezi?

– La ceva important!

Şi îl las să se mai joace, glumim, îmi povesteşte ce ocupat e.
La final îi spun ca acela e cântar şi îl folosim să vedem cate kilograme avem. Întâi mă urc eu pe cântar, apoi el.
– Câte kilograme ai, Gabi?
– 7 kilometri!