Tipuri de părinți în parc

1. Absentul

E acolo fizic şi cam atât, pentru că…nu-şi doreşte să fie acolo. Vorbeşte la telefon sau se uită la ceva pe telefon. Nu salută alți oameni, nu observă ce se întâmplă în jur. Din 2 ore petrecute în parc, sta 120 de minute pe telefon, lipit(ă) de bancă. Dacă stă în zona de leagăne şi copilul tau vrea acolo, îi auzi conversațille ‘savante’ fără să vrei (şi o tonă de bârfe).

Copilul absentului: de obicei e vorba de copii puțin mai mari, care se pot juca singuri sau cu alți copii. Sunt două variante: copilul cooperant, care se comportă civilizat sau…copilul care pleacă puțin mai departe de părinte ca să vorbească urât, să împingă alți copii sau să facă multe lucruri pe care nu le face de față cu părinții.

2. Părintele care crede că e zen sau că urmează să se integreze în absolut

Nu supraveghează copii, ca să nu le încalce libertatea. Nici nu se uită după ei, are lucruri mai importante de făcut. Trăieşte într-o lume liberă, guvernată de chestiile pe care le-a citit aseară.

Copilul unui astfel de părinte pare că se comportă ok. Dacă te apropii, vezi că aruncă nisip în căruciorul tau, le spune altor copii că doar el se joacă în jumătatea aceea de parc sau că leagănul e al lui. Când îi explici că parcul e al tuturor, îți întoarce spatele.

3. Părintele-sirenă

De fapt, aici e vorba de cele mai multe ori de bunicul (sau bunica)-sirenă. Să nu vă imaginați că se numeşte aşa datorită trupului zvelt. Nu…e sirenă pentru că face mai mult zgomot decât sirena poliției.

De obicei, se aşază undeva şi de acolo urlă şi țipă la copil cam o data la cinci secunde.

– Nu alerga că transpiri!

– Nu te urca în tobogan că e ud!

– Nu te da în leagăn că te loveşti!

Bietul copil se uită amețit în jur, neştiind ce să facă. Ar vrea să se joace de-a prinselea, dar nu-l lasă bunica. Nici să se dea pe tobogan sau în leagăn. La cei 5-6 ani ai lui, are voie să respire şi să se plimbe. Cam ca un pensionar bolnav…

Bunica urlă de parcă e pe tarlaua ei, țipă cât o țin plămânii, de se aude în tot cartierul. După jumătate de oră, îl cheamă la ea, îi bagă mâna sub bluză şi țipă:

– Ai transpirat! Ți-am spus să nu fugi că transpiri şi răceşti!

4. Părintele sociabil

De bucurie că stă de vorbă cu cineva, uită de copil. Îşi aminteşte de el peste jumătate de oră şi începe să-l caute. Ce s-a întâmplat între timp? Nu ştie…copilul a aruncat pietre în alți copii, le-a smuls jucăriile, a plâns, a plecat singur…

5. Părintele zombie

De obicei mamele sunt aşa. Obosite, sătule (sick and tired), cu fața palidă. Fizic sunt acolo, mintea lor e la sute de kilometri distanță. Îți vine să le întrebi dacă le poți ajuta cu ceva.

Se miră dacă te văd vesel sau că zâmbeşti. Ele trăiesc într-o drama pe care le-o povestesc oricui stă să le asculte: că n-a dormit copilul, că nu mănâncă, că a plâns…etc. Când le sugerezi soluții, se uită urât la tine.

În caz că te uiți pe profilul lor de social media, totul e lapte şi miere, zâmbete şi iubire.

6. Părinții nevorbiți

E un cuvânt nou, nevorbit…l-am descoperit după ce am devenit mama. După multe zile în care stai 24 de ore cu copilul, abia aştepți să vorbeşti cu un om de vârsta ta. Sau, mă rog, de vârstă adultă.

Majoritarea părinților sunt nevorbiți, totuşi regulile alea de civilizație rămân valabile, ok? Adică vorbim pe rând, asculți ce spune celalalt, te străduieşti să nu întrerupi.

Sunt unii părinți atât de nevorbiți, că abia scapi: în 15 minute afli ce-a mâncat copilul, câte scutece a murdărit, ce ofertă e la supermarket, ce-a făcut soacră-sa de mâncare ieri, cum a dormit azi-noapte, câte kile avea acum 15 ani…

Singura soluție e să fugi! Nu se va opri din vorbit nici peste o oră. Pe bune!

7. Părintele care amenință degeaba

De obicei are copii mai mari, stă pe bancă şi se uită din când în când la copil. Dacă îl vede că se bate cu alt copil, aruncă jucării sau se tăvăleşte pe jos, urlă:

– Dacă nu eşti cuminte, te duc în casă!

Nu se întâmplă nimic, copilul ignoră părintele şi continuă ce făcea, părintele se întoarce la telefonul lui si scena asta se repetă de multe ori fără vreo schimbare.

Ce le spunem copiilor, vor ține minte toată viața

Eu am mai puțin de 1,60 m şi vreo 50 şi ceva de kg, deci sunt mică de statură. În ultima vreme, din cauza pandemiei, mulți oamenii m-au cunoscut doar online (din zoom meetings, live-uri sau grupuri). Cu o parte din ei m-am întâlnit şi în viața reală (care mai nou se numeşte ‘offline’) şi toţi îmi spun acelaşi lucru: că nu-şi imaginau că sunt aşa de mică!

Unii sunt mai diplomați şi spun „credeam că eşti mai înaltă”, alții mai direcți „vai ce mică eşti!”.

Am să vă spun un secret: eu nu m-am simțit niciodată mică! De ce? Vă spun imediat!

Eu am un frate care e mai mic decât mine cu 3 ani. Ca şi vârstă, mereu a fost mai mic, doar că…a crescut mai mult decât mine, are aprox 1,70 si vreo 80 de kg. Diferența e vizibilă.

Şi aici apare elementul magic, cel care mă face să cred despre mine că sunt mare! Toată copilăria mea am auzit următoarele lucruri:

– Eşti mai mare, fă tu lucrul acela!

– Fii mai înțelegătoare, că eşti mai mare!

Ați înțeles ideea…eu am învățat că sunt mai mare şi creierul meu e convins de asta, chiar dacă (matematic vorbind) sunt mică.

Lucrurile pe care le spunem copiilor de definesc viața, mai ales dacă le repetăm des. Povestea asta cu „mai mare” mi se pare pozitivă în cazul meu.

Dar oare ce se va întâmpla în mintea unui copil peste 20 de ani dacă îi repetăm mereu că e rău? Sau obraznic? Sau dezordonat? Sau leneş?

Pe de altă parte, cum ar fi dacă am încuraja acele lucruri bune şi i-am spune copilului că e generos pentru că împarte jucăriile? Sau că e ordonat atunci când strânge jucăriile? Sau ca e silitor atunci când se uită pe o carte?

Foto: unsplash.com

Când faci cumpărături online

Notă: întâmplarea e din noiembrie 2020, am scris-o atunci şi o public acum.

Vineri, ora 8 şi ceva dimineața. Sună interfonul şi ne trezeşte brusc. Mă ridic speriată şi nu ştiu ce se întâmplă. Copiii se trezesc, fetița începe să plângă, băiatul întreabă:

– Ce e asta? De ce sună?

Până mă duc să răspund, calc pe nişte jucării uitate pe jos, în timp ce mă gândesc cine poate fi? Aud o voce care spune ceva de genul „comanda, buletin, Pin, sute de lei, vă aştept”.

Iau telefonul şi gasesc 3 apeluri pierdute de la curier. După o noapte semi-dormită, cu multe treziri ale fetiței, abia îmi dau seama ce se întâmplă. Le spun copiilor:

– Stați liniştiti, că eu cobor 3 minute să iau un pachet.

Sun curierul să-mi spună ce colet e şi cât am de plătit. Erau nişte haine comandate de vreo 2 săptămâni de care uitasem.

– Pot plăti cu cardul?

– Nuuuu…doamnă. Cash! zice el sec.

Oh my God, încep să verific portofelul…nu aveam destui bani. Îmi sun jumătatea (care era la birou în ziua aceea) să aflu dacă are cash pe undeva. Îmi respinge apelul şi trimite mesaj că are şedință.

De unde să mai scot bani cash la 8 şi jumătate dimineața? Sun o vecină:

– Alo, neața! Ai nişte cash, că a venit un colet şi n-am destui bani.

– Am nişte cash, dar aştept şi eu un colet, hai să văd cât îți pot împrumuta.

Scotocim bine portofelele si cumva…fac rost de bani.

Între timp copiii mârâie, cel mare cere mâncare, cea mică se fâțâie.

– Te las 10 minute la desene, cât iau pachetul. Şi pe sora ta o pun în balansoar.

– Biiine mami, se bucură fiu-meu. (De obicei are limite, cât să se uite la TV şi când).

Iau o haină pe mine, peste pijama, mă încalț şi cobor după pachet.

Curierul fuma o țigară şi preda un pachet altcuiva.

Când mă vede, îmi zice direct:

– Pin-ul, vă rog!

– Ce Pin?

– Pin-un primit prin sms.

– N-am primit nimic!

– Sunteți sigură? întreabă el oftând.

– Da! zic eu hotărâtă, ca la starea civilă.

– Biiiine…atunci aşteptați puțin…zice el alene şi aduce un aparat mic, apoi îmi cere: nume, prenume, CNP, adresă, data naşterii, număr şi serie de buletin…

– Chiar e nevoie de toate datele astea? zic eu cam deranjată.

– Păi da! Dacă nu aveți Pin-ul…

Dau datele cerute, cam deranjată şi îmi venea să-l întreb ‘ce alte date mai vrei? Grupa de sânge? Numele de fată al mamei? Indicele de masă corporală?’

El completează datele, eu semnez şi îmi dă ditamai coletul, o cutie maaare (dar uşoară).

Număr banii, îi dau şi mai rămân cu 1 leu în portofel. Îi scriu mesaj soțului ” să scoți cash, neapărat!”.

Iau cutia în brațe şi plec încet, că abia vedeam pe unde merg. În scară, era cât pe ce să dau peste un vecin…

– Scuze…nu te-am văzut de cutie!

– Nici eu, că acum m-am trezit. M-a sunat curierul.

– Şi pe tine? zâmbesc eu.

Pe scări, aud nişte copii plângând. Erau ai mei, se auzea de la parter.

Ajung sus, las jos cutia şi fiu-meu începe:

– Mami, de ce ai stat aşa mult? Mi-e foame, mi-a foat dor de tine.

Fix atunci îmi vibrează telefonul. E un Sms „comanda dvs în valoare de … se va livra astăzi. Pin-ul comenzii e 634788. Vă rugăm să îl comunicați curierului. Vă mulțumim pentru comandă.”

Sursa foto: unsplash.com

Când ai impresia că a mâncat prea mult copilul…

Zilele trecute i-am pregatit fetiței de 1 an şi ceva legume fierte. Ăsta e modul pretențios de a spune asta pentru că, de fapt, am fiert legumele în ciorbă şi apoi le-am scos.

Erau pe masă, pe o farfurie şi ea se întindea spre ele, aşa că soțul meu a pus-o în scaunul de masă şi i-a dat legume, să mânânce. De obicei nu prea le mănâncă, dar îi place să le „ronțăie” cu cei câțiva dinți pe care îi are.

În timpul ăsta, eram toți în bucătărie, pregăteam masa, băiatul cel mare negocia ce să mănânce, a durat ceva timp până ne-am aşezat să mâncăm.

Când m-am uitat la farfuria cu legume fierte, era goală.

– Unde sunt legumele?

– Le-a mâncat fetița! a răspuns soțul senin.

– Pe toate? m-am mirat eu.

– I-o fi fost foame, răspunde el.

Am căutat legumele pe jos, pe scaun, sub haine…nimic! Până la urmă am acceptat ideea că fetița a mâncat porție triplă de legume.

Peste câteva zile, soțul a mers la birou să lucreze în linişte (de obicei lucrează de acasă) şi, ca de obicei, şi-a luat mâncare de acasă. Are o geantă mică în care îşi ia mâncarea şi de obicei o agață de calorifer în bucătărie, destul de aproape de scaunul de masă pentru bebe.

La amiază mă sună:

– Mai ții minte legumele alea multe pe care am crezut că le-a mâncat fetița?

– Da, mai țin minte. De ce mă întrebi? mă mir eu.

– Pentru că am găsit legumele!

– Unde?!

– În genta în care îmi pun mâncare la serviciu. Am găsit bucăţi uscate şi stafidite de morcov, cartof, țelină…

Sursa foto: unsplash.com

Mami, hai să plecăm!

Imaginează-ți că auzi propoziția asta, „mami, hai să plecăm!”. Cine crezi că o spune şi de ce? Oare un copil care vrea acasă? Aşa e logic, dar în realitate, dacă mergi într-un loc unde sunt părinți şi copii, vei observa că aşa vorbesc…mamele şi tații!

Da…aşa se adresează mulțe mame copiilor lor: ” mami hai să plecăm!” După ce au ales (singure sau împreună cu partenerul) un nume pentru copil, l-au selectat pe cel mai potrivit, care să le placă şi să sune bine…îşi strigă copilul „mami”.

Şi nu doar mamele fac asta! Tații se adresează copiilor cu „tati, hai să mergem”. Şi…cireaşa de pe tort! Unele bunici vorbesc aşa: „bunica, ia bicicleta şi hai să plecăm”. Asta în condițiile în care nepoțelul e băiat şi are vreo 4 ani.

Oare ce e în capul copilului căruia părinții i se adresează cu „mami”, „tati”, „buni”? Cred ca e confuzie. Şi ce face un copil confuz? Nu cooperează, nu ştie ce vrei de la el, dacă e mai mic, probabil crede că îl cheamă „mami” sau „tati”.

Cum ar fi dacă ai discuta cu o rudă de-a ta, să zicem o mătuşă, care ar zice „mătuşa, ai aflat că…?”. Mi s-ar părea cel puțin ciudat.

Aşa că, dacă vrem să ne asigurăm data viitoare că cel mic ştie că vorbim cu el/ea, hai să folosim numele copilului!

E foarte posibil să uităm de asta, să facem asta din când în când sau să ni se pară dificil, dar va merita.

Obsesia lui „nu am timp”

Am spus si auzit asta de sute de ori.

Când eram la şcoală, mă plângeam că nu am timp să învăț la toate materiile. De fapt, unele nu-mi plăceau.

La facultate, spuneam că nu am timp să merg la toate cursurile. De fapt, unele erau plictisitoare, profesorul stătea la catedră şi ne dicta multe pagini.

După ce am început să lucrez, spuneam că nu am timp să mai fac altceva în afară de job, de exemplu sport. De fapt, era mai uşor să stau în fața calculatorului.

După ce am avut un copil ziceam că nu mai am timp de nimic. De fapt, uitasem că nu sunt doar mamă, sunt în continuare adult.

Când s-a terminat concediul de creştere copil şi m-am întors la serviciu, simțeam că zilele zboară ca nişte frunze, că nu ştiu ce fac în timpul acesta, dar că…nu am timp deloc.

Într-o zi, băiatul meu de 4 ani mi-a spus: „mama, nu am timp să colorez. Sunt ocupat!”

Prima mea reacție a fost: „la vârsta asta n-ai timp?”

Şi m-a privit sincer, apoi a repetat „nu am timp!”

Oare de unde învățase?

Când spui că n-ai timp, ce vrei să spui de fapt? Că nu e important pentru tine?

În vizită

Dupa multe luni de pandemie şi stat în zona, am fost în vizită la bunici. Cu 3 zile inainte am inceput să fac o lista, ca să ştiu ce iau în bagaje.

Îmi aduc aminte cu nostalgie de vremurile când îmi faceam seara bagajul ca să plec undeva. Dura maxim jumatate de oră, puneam totul în troller şi gata!

Când ai doi copii mici, situația se cam schimbă. Pentru fetiță iau multe haine de schimb (unele subțiri, altele mai groase, ca vremea e schimbătoare), pe langa asta copilul se murdareşte repede (aici nu intru în detalii, cine are copii ştie despre ce e vorba în propoziție). Mai trebuie scutece, gel de duş, crema, câteva jucării, etc

Cel mare vrea sa ia doar jucării şi cărți, deja a umplut trollerul. Începem negocierea, îi spun ca poate lua maxim 5 carți şi 7 jucării, el argumenteaza că nu sunt de ajuns, etc.

După ce se face puțin loc in trollerul lui, reuşim să punem şi câteva haine.

Drumul e cu multe opriri, mini plimbări, opriri la toaleta, plânsete, ascultat cântece pentru copii, dormit (aici ma refer la copii).

Am facut 100 km în mai mult de 2 ore, pe la jumatatea drumului sună telefonul:

– Ce faceți? Ați plecat?

– Da, suntem pe drum, răspund eu.

– Şi când ajungeți?

– Incă nu ştiu, mai facem câteva opriri şi te sunam când ajungem.

Până la urmă, după lupte seculare, ajungem la destinație. Salutăm gazdele, scoatem bagajele şi o schimb pe cea mică.

Toate bune şi frumoase, doar că nu găsesc crema de scutec. O caut in geanta, in troller, nimic!

Apoi mă spăl pe maini şi îmi dau seama că nu am cu ce-mi hidrata mainile (pentru că foloseam aceeaşi crema pentru maini, dar şi la schimbatul fetiței). Îmi plac produsele multifuncționale, aşa fac economie de banii şi spațiu.

Atunci simt cum vin furia şi ruda ei, frustrarea. Cum am putut să uit acasă tocmai acea cremă? Ştiam sigur că am pus-o în bagaj şi n-o gasesc! Îmi dau voie să simt emoțiile, le accept şi apoi le las să treacă.

După ce mă calmez cât de cât, merg la cea mai organizată persoană din familie, soţul meu, care şi-a făcut bagajul singur.

– Ce produse ai luat cu tine? Şi deschid trollerul.

Acolo gasesc Gelly, un tub cu gel de aloe vera pe care el îl foloseşte să-şi aranjeze părul. V-am spus că produsele sunt multifuncționale? Gelly poate fi folosit şi la schimbat scutecul sau pentru hidratare, aşa că…evrika!

P.s. după ce am ajuns acasă am găsit crema pe pat.

Foto: Sigmund, unsplash.com

La plimbare

Ştii zilele acelea în care copilul parcă e lipit de tine? Când abia reuşeşti să te furişezi la baie şi ai două opțiuni:

Varianta 1: iei copilul cu tine şi stai cu ochii pe el pentru că peria de curățat wc-ul e cel mai interesant lucru de pe planetă, marginea căzii i se pare delicioasă, iar un şlap care aşteaptă să fie spălat e foarte apetisant (toate astea pentru bebe, ok? Sau toddler, cum se spune acum).

Varianta 2: fugi repede la baie, închizi uşa şi rezolvi treaba cât se poate de repede, în plânsete de copil care se aud de lângă uşa băii.

Într-o astfel de zi, fetița a aruncat mâncarea pe jos, mi-a molfăit o pereche de căşti şi în timp ce o schimbam, a urlat de parcă o tăia cineva bucățele.

Nu era o zi bună de stat acasă, aşa că am schimbat planul…”hai să ieşim afară!”

Aş vrea să pot scrie aici „zis şi făcut” dar n-a fost deloc aşa. Schimbatul hainelor şi încălțatul s-au lăsat cu plâns, apoi copilul m-a apucat de picior şi se ținea strâns.

„Oare cum să mă schimb fără să mă mişc?”

Cum asta nu se poate, cele 3 minute cât mi-am schimbat hainele au fost acompaniate de plânsete şi urlete.

Îmi veneau în minte multe explicații: puseu de creştere, erupție dentară, anxietate de separare, achiziții (dacă ai copii, ştii despre ce vorbesc). Doar că explicațiile nu opreau plânsul.

Cu chiu, cu vai am ajuns afară şi mi-a venit o idee curajoasă: să mergem până la grădiniță, să-l iau pe băiatul cel mare. Fetița se liniştise, stătea în cărucior şi admira peisajul.

Am pornit la drum, vremea era călduroasă, am folosit crema cu FPS pentru amândouă, totul era ok, nici n-ai fi zis că în urmă cu 10 minute acelaşi copil urla din toate puterile.

Mi-am scos ochelarii de soare şi m-am bucurat că, în sfârşit, după lupte seculare am reuşit să-mai iau ochelari de soare cu dioptrii.

V-am mai spus că viața cu un copil e imprevizibilă şi plină de suişuri şi coborâşuri? Una caldă acum (când eram la plimbare şi totul era ok), una rece de dimineață (când fetița a plâns cu sughițuri, iar eu nu am ştiut de ce).

Şi cum ne plimbam aşa, liniştite, m-am uitat la ea să văd dacă a adormit în cărucior. M-am apropiat încet de ea, am aruncat o privire şi când m-a zărit… atunci a început tura a doua de plâns!

Copilul urla şi în cărucior, şi în brațe, lumea care trecea pe strada se uita la mine ciudat şi eu mă gândeam „ce să fac acum?”

Era nevoie să ajung la grădiniță în câteva minute, soarele bătea cu putere, eu stăteam în mijlocul străzii ținând copilul în brațe când…colac peste pupăză… îmi sună telefonul. Arunc o privire, era soțul. Pun copilul plângând în căruț, iau telefonul şi dau să răspund.

O doamnă mai în vârstă trece pe lângă noi şi spune:

– Trebuie să-i atragem atenția, să nu mai plângă!

Apoi un bărbat care trecea pe acolo, scoate capul pe geamul camionului şi țipă foarte nervos:

– Lasă naibii telefonul ăla!

Să recapitulăm: copilul plângea isteric şi eu nu ştiam de ce, eram în mijlocul străzii cu un cărucior şi un copil, soțul voia să îmi zică ceva, întârziam la grădiniță şi nişte necunoscuți îmi dădeau sfaturi sau mă judecau.

Îmi venea să plec de acolo, să mă ascund undeva şi să aştept să treacă. Doar că, era o mică problemă…eram cu un copil plângând şi un cărucior pe care nu-l puteam lăsa acolo, în mijlocul străzii.

În termeni ştiințifici, e fight, flight or freeze. Îmi venea să mă cert cu bărbatul „binevoitor” care îmi spunea ce să fac, să îi spun doamei în vârstă care sugera „să-i distragem atenția copilului” să-şi vadă de treaba ei, să-mi spun „mai bine stăteam acasă”, câte şi mai câte!

Până la urmă am ajuns, cumva, la grădiniță, am luat copilul cel mare şi ne-am oprit toți în parc. Fetița cea mică era în continuare supărată, după ce plânsese în carucior, în sistem şi în brațe. Între timp, soarele se ascunsese în nori, aşa că mi-am dat jos ochelarii de soare şi i-am luat pe cei de vedere.

Atunci s-a întâmplat ceva nemaipomenit: fetița s-a oprit din plâns şi a început să zâmbească şi să se uite la mine cu drag. Deci asta era! Fii-că-mea nu mă recunoaşte cu ochelari de soare!

Cum ştii că ai un bebe (1)

Cifrele 50, 56, 62, 68, 74, 80 îți spun ceva. Sau…îți amintesc de ceva. Exact, sunt mărimile de haine pentru bebe, începi de la 50 sau 56 (depinde cât de mare e copilul) şi treci mai repede sau mai încet la 62, 68 şi aşa mai departe.

Cum îți dai seama că i-au rămas mici hainele?

Varianta drăguță: de obicei se întâmplă seara, dupa baie, când lui bebe îi e foame şi somn. Îl speli, îl ştergi, îl cremuieşti, îi pui pampersul şi scoți un body drăguț din dulap, cu un desen simpatic. (În timpul ăsta bebe mârâie.) Începi procesul de îmbrăcat copilul, tragi body-ul peste capul de bebeluş în creştere şi ai o mică bănuială că i-a rămas mic. Totuşi speri să meargă de data asta, că aproape ai îmbrăcat copilul, poate doarme repede după aia şi…faci un duş sau mănânci în linişte. Gândurile astea îți dau speranța că o scoți cumva la capăt în fiecare zi.

Şi în mijlocul reveriei cu duş, mâncat sau dormit, auzi un plâns de copil. Aaa…îmbrăcai bebeluşul! Tragi body-ul peste mânuțele mici şi agitate ca niste tentacule de caracatiță. Aproape ai terminat, când…capsele nu vor să se închidă. Tragi de body, îl mai aranjezi puțin, poate reuşeşti de data asta. Dar nu merge, capsa nu se închide, semn că o s-o iei de la capăt. Dezbracă bebeluşul (care se apucă de plâns între timp), caută alt body, mai mare, uită-te la mărimea de pe etichetă. Eticheta nu mai e, ai tăiat-o ieri, când ai crezut că îl zgâria pe bebe. Iei body-ul, te rogi să fie bun şi o iei de la capăt.

Varianta hardcore: e miezul nopții, copilul doarme (în sfârşit!) şi ai ațipit. Visezi o plajă liniştită, cu soare, briza mării, căldură şi sunet de valuri. În vise a trecut pandemia şi poți călători. După câteva minute, se aude un plâns isteric printre valurile din visul tau. Yep…s-a trezit bebe! Te duci la el şi porneşti caruselul cu luminițe şi sunete care avea o reclamă genială, promitea ca adoarme copilul în câteva minute. Nu se întâmplă asta, copilul plânge în continuare. Îl iei în brațe şi are hainele ude. Te duci cu resemnare spre masa de înfăşat, să-l schimbi. În tot timpul acesta, copilul plânge. Ce, tu n-ai plânge dacă ai avea hainele ude şi cineva ar porni caruselul cu luminițe, ca să adormi?

Începi operațiunea schimbatul şi observi că pampersul a fost neîncăpător, au ieşit chestii prin toate părțile. Nu intru în detalii tehnice, cine are bebe ştie despre ce vorbesc. Apare o mare întrebare la ceas de noapte „să spăl sau să nu spăl copilul?” Te uiți la ceas, e ora la care acum 10 ani erai în club. „Lasă că folosesc şervețele umede, nu-i mai fac baie noaptea.” Te apuci de curățat şi de şters până când copilul e curat. Ce face bebe în timpul ăsta? Plânge, ce altceva să facă? Dacă ar putea vorbi, probabil ar spune că îi este frig, că şervețelele sunt reci sau îl deranjează ceva. Dar nu poate vorbi, deci plângeee.

După ce-ai rezolvat treaba cu scutecul, urmează îmbrăcatul. Iei o pijama din dulap şi încerci să o „asamblezi” pe copil. Copilul s-a trezit de tot şi plânge din toți rărunchii în timp ce tu te străduieşti să-l îmbraci odată! Asta înseamnă să lucrezi în condiții de stres! Ce deadline-uri, ce proiecte, de target-uri? Alea-s floare la ureche pe lângă ce se întâmplă acum!

Revii la ce făceai, îmbrăcai bebeluşul cu o pijama. De ce pijama? Că e noapte, să învețe că noaptea ne luăm pijamau şi dormim! Sau, mă rog…asta am vrea să facem. I-ai îmbrăcat mânuțele, prinzi capsele. copilul e aproape îmbrăcat, doar că…pijamaua e mică. Copilul se fâțâie nemulțumit în toate părțile, se întinde, plânge, dacă ar putea vorbi ar spune „mă strânge haina asta!”. Iei alte haine şi speri să fie bune de data asta. Minunea se întâmplă, îmbraci bebeluşul şi te duci să-l adormi. Până se întâmplă asta, îți sare somnul de tot.

Iei telefonul şi ajungi pe social media, unde o prietenă care are copil are status că se simte minunat şi a pus o poză cu bebeluşul ei în brațe. Inimioare, pupici, urări de bine, happy-happy, joy-joy.

Foto: unsplash.com

Ce înveți când ai copii mici (I)

Înveți că timpul nu mai are răbdare cu tine. O fi având la începutul romanului „Moromeții” sau cu alți oameni, dar cu tine…nu prea mai are răbdare. Omulețul mic are resurse nebănuite de energie şi poate obosi mai mulți adulți într-o zi, aşa că…tot ce făceai înainte să ai copii se prioritizează altfel.

Opțiunea 1: renunți sau amâni tot ce nu e esențial. Seriale? Good-bye! Se poate trăi liniştit fără ele. Peste câțiva ani sunt şanse să vezi (împreuna cu cel mic) un film de animație, recomandat pentru toate vârstele. Seară de pierdut vremea pe canapea, cu pizza şi alte gustări nesănătoase? Nu e timp de asta. Pe lângă asta, monkeys see, monkeys do, copilul cere şi el, doar n-o să mănânce la diversificare legume la abur, apoi chipsuri şi pizza.

Opțiunea 2: după ce ai aflat care sunt lucrurile vitale (dormit, mâncat, spălat) sau importante pentru tine (să citeşti, să te plimbi, să discuți cu alți oameni) devii foarte eficient(ă). Adică faci duş în 10 minute, ațipeşti când doarme copilul şi profiți de fiecare minut de linişte ca să te relaxezi. Ştiți care e antonimul pentru copil mic şi treaz? Cuvântul este…linişte! Dacă voi ați văzut copii mici care fac linişte (fără să doarmă), să-mi scrieți unde există aşa ceva, că eu n-am văzut!

La partea cu mâncatul sunt 2 opțiuni: ori mănânci repede (în timpul în care copilul doarme sau e cu altcineva), ori îți pregăteşti micul-dejun dimineața şi îl termini de mâncat dupa-amiază. Atunci pregăteşti prânzul şi îl mănânci când se înserează. Unde atâta grabă?

Somn neîntrerupt de mai multe ore? Sunt şanse să se întâmple, nu se ştie când şi cum, încă se mai fac cercetări. Până atunci, e ok şi somnul cu treziri la 2-3 ore, asta depinde de mulți factori, despre care voi scrie un alt articol.

În vizită

În urmă cu ceva timp, a venit la noi în vizită o rudă care preferă să rămână anonimă, aşa că o voi numi simplu… Ruda. Mențiune super importantă: Ruda asta a noastră nu are copii!

A ajuns seara, după un drum lung de vreo 6 ore. Copiii erau fresh, țipau, se jucau, făceau zgomot…ştiți cum e. Ruda era cam obosită şi m-a întrebat când urmează să dormim.

– Mai durează o oră sau două, cam aşa.

– Vaaaai! Aşa mult? Mi-e tare somn, cum putem face să dorm mai repede?

M-am gândit şi singura variantă era să mergem toți la culcare mai repede.

Nu i-am spus nimic băiatului, doar am început pregătirile de culcare. După ce ne-am spălat pe dinți, Rudei i se lipeau ochii de somn şi fiu-meu a întrebat:

– Oare nu e prea devreme să ne culcăm? Chiar crezi că putem dormi până dimineață?

Ne-am făcut că plouă.

Ruda noastră are ritualuri de dimineață cu nicotină şi cofeină, aşa că s-a trezit devreme să-şi facă tabieturile. Când a ajuns la uşa băii, a apărut fiu-meu, fresh şi cu bateriile pline:

– Neața! Hai să ne jucăm!

Are rost să vă spun că Ruda a stat ascunsă intr-un colț de balcon şi a făcut tabieturile matinale in 3 minute, în timp ce băiatul îl striga să vină la joacă?

Ca să putem colabora cu băiatul, noi avem reguli legate de timpul petrecut la TV şi câte dulciuri primeşte. Ruda noastră a considerat că astea sunt prostii, aşa că i-a dat pe ascuns dulciuri şi l-a lăsat mai mult la desene.

– Lasă-l să se bucure de copilărie! Mi-a zis Ruda când eu am observat ce făceau şi le-am atras atenția.

– Îl las, dar îl adormi tu la amiază! Am răspuns eu.

– Sigur, ce poate fi aşa de greu? Doamne cât vă mai plângeți! E un copil, nu un zimbru! mi-a întors-o Ruda.

Şi s-a făcut amiază, apoi după-amiază. Fiu-meu n-avea nicio intenție să doarmă. Eram în camera alăturată şi auzeam Ruda citind a n-şpea poveste. Dupa o vreme, Ruda a venit şi a întrebat:

– Ce are? Că sare în pat şi n-are somn!

Am răspuns:

– Lasă-l să se bucure de copilărie!

Ruda s-a uitat urât la mine şi a plecat pe balcon.

În ultima zi a vizitei, mi-am dat seama că era nevoie să gătesc, să pun rufe la spălat şi alte activități „intelectuale” de genul ăsta, aşa că mi-am rugat Ruda să stea cu cei mici.

– Cu amândoi? Deodată? a întrebat Ruda cam panicată.

– Sunt dincolo, dacă apare ceva, mă chemi.

Am pus rufele în maşină şi când m-am întors Ruda deja făcea multitasking. Cu o mână legăna balansoarul în care era bebe, cu cealaltă făcea Lego. Se vedea pe fața Rudei că ar fi plecat acasă în secunda următoare.

– Cum e? am întrebat eu.

– E ok…mi-a răspuns Ruda printre dinți.

Am stat vreo 5 minute în bucătărie şi a venit Ruda să-mi spună că vrea o pauză.

– Pun supa la fiert şi îi preiau eu, ce zici?

– Cât mai durează? m-a întrebat repede.

– Un sfert de oră.

Ruda s-a întors spăşită în living, să „stea” cu copiii. A rezistat eroic până am făcut supa, apoi i-am găsit aşa:

Ambii copii plângeau, Ruda ținea în brațe bebeluşul şi îl legăna în timp ce încerca să-i explice ceva celui mare, care era nemulțumit că Ruda nu rămâne la noi.

– Vreau să rămâi aici şi să ne jucăm toată ziua!

Ruda era satulă, obosită aşa că mi-a zis:

– Bagajul e deja făcut, eu plec! Aşa e la voi în fiecare zi?

– Nu chiar. E nevoie de empatie, de limite, de timp împreună. Dar mai sunt şi zile aşa.

Ruda a plecat foarte fericită, gândindu-sa la viața liniştită care o aştepta acasă.

Viața de părinte (1)

Nu știu cum e la alții, dar viața mea de părinte e un roller-coaster emoțional, cu suișuri și coborâșur. Nu zic asta de amorul artei, chiar așa e, acum mi se topește inima când îi văd că zâmbesc sau se joacă, peste 5 minute se întâmplă altceva care îmi taie respirația sau îmi crește tensiunea.

Să vă dau un exemplu: zilele trecute, de dimineață, fetița s-a trezit, a gângurit puțin și a adormit la loc în câteva minute. Era ca o păpușă, purta haine roz cu danteluță și volănașe, mă uitam la obrăjorii ei pufoși și mă gândeam ce binecuvântare e să am copii! Fix atunci a bătut o rază de soare prin geam și era ca un cadru de film, mai lipsea o melodie de leagăn. Deja eram plină de serotonină, oxitocină și alți neurotransmițători care îți dau o stare de bine.

Fix atunci aud pași în living. ”Stai, că s-a trezit și celălalt copil!” îmi zic eu. Și pașii suavi se duc spre baie, iar eu mă gândesc ”Doamne ajută, după sute de dimineți în care i-am zis, am explicat, am discutat despre toaleta de dimineață, acum se întâmplă!”. Eram și mai bucuroasă, mă bucuram de momentul acesta, că știm că e posibil să nu dureze mult.

Și în liniștea dimineții, se aude un urlet din baie, apoi plâns isteric. ”Oh my God, ce-i asta?” mă întreb eu și în 3 secunde ajung în baie. Plânsul continuă și mai puternic!

– Ce e?

Nu primesc niciun răspuns. Copilul urlă și plânge în continuare. Stă așezat pe scăunel, nu curge sânge de nicăieri, dar plânge de mama focului.

– Ce s-a întâmplat?

– Mă doooare! zice el printre lacrimi.

Cu chiu-cu vai aflu că s-a lovit la picior când se urca pe scaun să ajungă la chiuvetă. Îmi vine să-i zic ”pentru atâta lucru plângi în halul ăsta? M-ai speriat, ai trezit-o pe soră-ta, cât de tare te puteai lovi?!”. Endorfinele de care vorbeam în primul paragraf s-au dus pe apa sâmbetei, acum am de-a face cu adrenalina şi cortizol, că a apărut stresul în peisaj. De obicei primul gând nu mă ajută în astfel de situații, așa că respir, aștept și mai încerc o data. Ce-i drept, nu știu cât de tare îl doare. Poate s-a lovit tare. Ajută la ceva să îl mai critic și eu? N-ajută…

Îmi arată unde îl doare, pielea e zgâriată. E tot 7 dimineața, probabil se aude pe toată strada cum plânge. Îmi zic ”hai Magda cu o idee… să rezolvi treaba asta și să se mai domolească plânsul!”

Mă gândesc şi îmi amintesc de spray-ul de prim-ajutor First. Evrika! Îl aduc repede din frigider şi mă pregătesc să-l dau.

– Nu vreau!

– Posibil să doară puțin și după aceea îți trece!

Îi spun o poveste cu dragoni, dinozauri și sprayul First, îl dau peste zgârietură, pun un plasture și (în sfârșit!) se oprește din plâns. Durerea mai trece, copilul e ok, se poate spăla pe dinți. Situația pare ok, s-a făcut liniște, ce bine e! Atunci se aude un alt plâns ascuțit din cealaltă cameră, semn că s-a trezit și cea mică. Here we go again!

P.s. spray-ul despre care am scris e aici

Foto: unsplash.com

Momlife: am mers la cumpărături. Singură! (2)

Fac o plimbare până la stația de taxi. Mă cam strânge o cizmă „aşa e dacă nu le-am mai purtat de mult” şi continui să merg. Apoi cealaltă mă roade la degete, dar merg mai departe.

Ajung la supermarket, iau coşul şi mă plimb printre rafturi. Mă gândesc să mă relaxez, să nu cad în capcana shoppingului emoțional, să cumpăr ce e nevoie.

După vreo oră şi ceva, mă duc la casa de marcat. Doamna scanează produsele şi eu mă pregătesc să le pun în plase. Reduce, reuse, recycle, vorba englezului. Îmi pregătisem plasele înainte să ies din casă, aşa că le caut în geantă…nu erau. „Oare le-am uitat acasă?” mă întreb eu şi văd că produsele mele erau înghesuite şi stivuite într-o grămadă mare.

Le pun în coş, casierița termină de scanat şi întreabă:

– Vreți şi o plasă?

– Nu… am în geantă, mai caut.

Apoi mă anunță cât am de plată şi eu caut portofelul în geantă. O dată, de două ori…

…nimic! Mă trec toate transpirațiile. ‘Dă Doamne să-l gasesc’ îmi zic. Şi scormonesc iar în geantă. Găsesc punga cu măşti, dezinfectantul, o sticlă cu apă, tocul de ochelari, o maşinuță, căştile mele încâlcite ca instalația de Crăciun, un stikeez, altă maşinuță, dar…portofelul nu e. Doamna de la casă se uită la mine pe deasupra ochelarilor. În spate e coadă. Caut în continuare şi încerc să zâmbesc, să detensionez puțin situația. Îmi dau seama că nu ajută la nimic, toți suntem ‘mascați’. Respir şi caut iar portofelul, de data asta mai încet. Nu e şi pace! Ce să fac acum? Mă trec transpirațiile, portofelul nu apare, e târziu…respir adânc şi îmi zic:

„Cum să fac să plătesc totuşi? Oare cum era plata cu telefonul? Din aplicație?”

Şi cand bag mâna în buzunar, după telefon. Atunci simt atingerea suavă, delicată şi salvatoare a…portofelului! Yeees, sunt salvată! Îmi vine să țopăi de bucurie lângă casa de marcat, totuşi mă abțin. Plătesc şi plec repede acasă, unde fetița mă aşteaptă plângând, băiatul mârâie că nu primeşte gume şi ciocolată înainte de culcare. Nevermind…

– Ai luat lapte? Mă întreabă soțul

Mă uit la el uimită.

– Ce lapte?

Era pe lista de cumpărături…

– N-am luat, n-am observat că era trecut pe listă, recunosc eu.

La urma urmelor, am reuşit să merg singură la cumpărături şi asta e important. Restul sunt doar detalii!

Seara, copiii adorm devreme. Eu n-am somn încă, stau pe canapea şi butonez telefonul. Îmi apare reminderul cu timpul petrecut pe telefon…cam mult. Îl las deoparte, chiar dacă aşa aş mai da scroll până mă apucă somnul…dar ştiu că asta nu mă ajută deloc.

Fără telefon, mă uit la tavan…e linişte şi nu-mi cere nimeni nimic. Aş avea lucruri de făcut, dar am învățat să am grijă şi de mine. Aşa zicea bunica „dacă tu n-ai grijă de tine, cine să aibă?” În cele câteva minute de linişte, îmi propun să fac ceva pentru mine. Iau crema Heat şi îmi masez spatele tensionat de la cărat bebeluşul de 7 kilograme. Crema relaxează muşchii, am folosit-o în sarcină, e ok şi în timpul alăptării. Crema se găseşte aici

Apoi îmi propun să mă gândesc la 3 lucruri bune care s-au întâmplat în ziua respectivă. Primul gând e „ce să meargă bine? Serios!” Apoi caut în continuare lucrurile bune până le găsesc, cu răbdare şi blândețe. Mă gândesc bine, îmi vin în minte lucrurile pe care nu le-am făcut, exersez în continuare să le găsesc pe cele bune. Nu am fost obişnuită să fac asta, e un obicei nou la care încă lucrez.

Sursa foto: unsplash.com