În vizită

În urmă cu ceva timp, a venit la noi în vizită o rudă care preferă să rămână anonimă, aşa că o voi numi simplu… Ruda. Mențiune super importantă: Ruda asta a noastră nu are copii!

A ajuns seara, după un drum lung de vreo 6 ore. Copiii erau fresh, țipau, se jucau, făceau zgomot…ştiți cum e. Ruda era cam obosită şi m-a întrebat când urmează să dormim.

– Mai durează o oră sau două, cam aşa.

– Vaaaai! Aşa mult? Mi-e tare somn, cum putem face să dorm mai repede?

M-am gândit şi singura variantă era să mergem toți la culcare mai repede.

Nu i-am spus nimic băiatului, doar am început pregătirile de culcare. După ce ne-am spălat pe dinți, Rudei i se lipeau ochii de somn şi fiu-meu a întrebat:

– Oare nu e prea devreme să ne culcăm? Chiar crezi că putem dormi până dimineață?

Ne-am făcut că plouă.

Ruda noastră are ritualuri de dimineață cu nicotină şi cofeină, aşa că s-a trezit devreme să-şi facă tabieturile. Când a ajuns la uşa băii, a apărut fiu-meu, fresh şi cu bateriile pline:

– Neața! Hai să ne jucăm!

Are rost să vă spun că Ruda a stat ascunsă intr-un colț de balcon şi a făcut tabieturile matinale in 3 minute, în timp ce băiatul îl striga să vină la joacă?

Ca să putem colabora cu băiatul, noi avem reguli legate de timpul petrecut la TV şi câte dulciuri primeşte. Ruda noastră a considerat că astea sunt prostii, aşa că i-a dat pe ascuns dulciuri şi l-a lăsat mai mult la desene.

– Lasă-l să se bucure de copilărie! Mi-a zis Ruda când eu am observat ce făceau şi le-am atras atenția.

– Îl las, dar îl adormi tu la amiază! Am răspuns eu.

– Sigur, ce poate fi aşa de greu? Doamne cât vă mai plângeți! E un copil, nu un zimbru! mi-a întors-o Ruda.

Şi s-a făcut amiază, apoi după-amiază. Fiu-meu n-avea nicio intenție să doarmă. Eram în camera alăturată şi auzeam Ruda citind a n-şpea poveste. Dupa o vreme, Ruda a venit şi a întrebat:

– Ce are? Că sare în pat şi n-are somn!

Am răspuns:

– Lasă-l să se bucure de copilărie!

Ruda s-a uitat urât la mine şi a plecat pe balcon.

În ultima zi a vizitei, mi-am dat seama că era nevoie să gătesc, să pun rufe la spălat şi alte activități „intelectuale” de genul ăsta, aşa că mi-am rugat Ruda să stea cu cei mici.

– Cu amândoi? Deodată? a întrebat Ruda cam panicată.

– Sunt dincolo, dacă apare ceva, mă chemi.

Am pus rufele în maşină şi când m-am întors Ruda deja făcea multitasking. Cu o mână legăna balansoarul în care era bebe, cu cealaltă făcea Lego. Se vedea pe fața Rudei că ar fi plecat acasă în secunda următoare.

– Cum e? am întrebat eu.

– E ok…mi-a răspuns Ruda printre dinți.

Am stat vreo 5 minute în bucătărie şi a venit Ruda să-mi spună că vrea o pauză.

– Pun supa la fiert şi îi preiau eu, ce zici?

– Cât mai durează? m-a întrebat repede.

– Un sfert de oră.

Ruda s-a întors spăşită în living, să „stea” cu copiii. A rezistat eroic până am făcut supa, apoi i-am găsit aşa:

Ambii copii plângeau, Ruda ținea în brațe bebeluşul şi îl legăna în timp ce încerca să-i explice ceva celui mare, care era nemulțumit că Ruda nu rămâne la noi.

– Vreau să rămâi aici şi să ne jucăm toată ziua!

Ruda era satulă, obosită aşa că mi-a zis:

– Bagajul e deja făcut, eu plec! Aşa e la voi în fiecare zi?

– Nu chiar. E nevoie de empatie, de limite, de timp împreună. Dar mai sunt şi zile aşa.

Ruda a plecat foarte fericită, gândindu-sa la viața liniştită care o aştepta acasă.

Work from home, child version

Acasă e linişte, nu se aude niciun zgomot, nicio voce. Copiii n-au plecat nicăieri, deci….verific ce se întâmplă: cea mică doarme, cel mare nu e nicăieri. Îl caut bine şi îl găsesc ascuns după pat, ținând în brațe cântarul.
– Ce faci acolo?
– Şş mami! Sunt ocupat, lucrez la lepot (aka laptop). Te rog să faci linişte! spune Gabi (4 ani).
– Aaa…da? Şi la ce lucrezi?

– La ceva important!

Şi îl las să se mai joace, glumim, îmi povesteşte ce ocupat e.
La final îi spun ca acela e cântar şi îl folosim să vedem cate kilograme avem. Întâi mă urc eu pe cântar, apoi el.
– Câte kilograme ai, Gabi?
– 7 kilometri!

Amintiri din copilărie, bluza lila a mamei

Zilele trecute citeam o carte despre cum să cooperezi mai bine cu ai tăi copii şi am ajuns la tehnica „Spune-i ce să facă”. Majoritatea oamenilor le spun copiilor ce să nu facă şi obțin exact efectul opus, adică…”nu trânti uşa” apoi se aude un zgang! Copilul tocmai a făcut asta. Sau „nu mai țipa” şi urmează un strigăt. De ce? Explicația e mai complexă, pentru a procesa informații care includ o negație („nu țipa”) creierul foloseşte întâi varianta afirmativă („țipă”), abia apoi adaugă negația, se folosesc ambele emisfere cerebrale pentru toată treaba asta, iar pentru creierul copilului asta e o provocare…deci e poveste lungă.

Ce putem face concret atunci când vrem să nu mai trântească uşa? Sunt sigură că aproape nimeni nu se gândeşte la principiile de funcționare ale creierului în timp ce copilul urlă sau trânteşte uşa. Soluția ar fi să-i spunem copilului ce să facă! Concret asta sună cam aşa: „închide uşa încet”, „vorbeşte mai încet”.

Atunci mi-a venit în minte un episod din copilăria mea. Când aveam vreo 5 ani, îmi plăcea tare mult să scriu (adică să mâzgălesc prin caiete) si să port o haină a mamei. Era o bluză de pijama de mătase pe care o primise cadou: subțire, de culoare lila, care îmi era foooarte mare şi care stătea pe mine ca un sac. Nu-mi păsa, aş fi purtat-o zi şi noapte. Mama îmi explica în fiecare zi că bluza aceea e foarte mare, că e subțire şi nu ține de cald, că am rochițe mult mai frumoase pe care aş putea să le port. Nici nu voiam să aud aşa ceva, era o tragedie când mama spăla bluza aceea şi trebuia să aştept până se usca. Pentru că o purtam aşa de mult, bluza avea multe pete de pix care nu mai ieşeau la spălat, deci arăta destul de rău. Totuşi mama persevera şi îmi zicea mereu să las bluza aceea „lungă, slabă şi zăludă” ca în balada lui Topârceanu.

Într-o bună zi, mama mi-a spus:

– Astăzi vin la mine nişte colege de serviciu. Am făcut ordine, o să-ți dau niste haine frumoase să te îmbraci şi…să nu cumva să-ți iei iar bluza cea mov pe tine.

Observați formularea negativă „să nu…”. Ştiți la ce m-am gândit eu atunci, în mintea mea de copil de 5 ani? Mi-am zis „aaa…chiar asta o să fac! Nu-mi trecuse prin cap treaba asta, dar acum că mi-ai zis să nu fac, mi se pare o idee foarte bună!”

M-am schimbat în haine normale şi am aşteptat să vină prietenele mamei. S-au dus în sufragerie să bea cafeaua, eu le-am salutat politicos (aşa cum mă învățase mama) şi în timp ce ele discutau şi nu erau atente, am dispărut din peisaj.

Ghiciți ce am facut! Mi-am luat bluza mea preferată, care era lungă, mare, subțire şi mov. Am observat că o murdărisem şi mai tare de pix, dar asta nu mă deranja deloc. Şi aşa, cu bluza aceea lungă şi pătată de pix, m-am întors în sufragerie.

Mama m-a văzut şi s-a schimbat la față. Prietena ei a spus imediat:

– De ce o laşi să umble îmbrăcată aşa? Uite ce subțire şi mare e rochia aia!

Mama mă privea încurcată, ruşinată şi cam furioasă:

– Dar… nu o las eu. I-am spus de o mie de ori să nu se mai îmbrace cu ea şi nu ascultă. Aşa îi place să stea, îmbrăcată cu bluza asta…

A urmat o discuție despre cât de urâtă e bluza, că e prea subțire şi pot răci, că ar trebui să port hainele mele…nu-mi plăcea subiectul, aşa că am plecat să mă joc.

La finalul vizitei, mama m-a chemat să salut musafirii la plecare. Ştiam ‘poezia’, mama mă învățase ca la finalul vizitei să spun „la revedere, mai veniți pe la noi”. Dar eu nu simțeam asta! Prietenele mamei îmi criticaseră ținuta şi haina mea preferată, nu voiam să vină iar, aşa că le-am zis cu glas pițigăiat:

– La revedere şi…nu mai veniți pe la noi!

Photo credit stragier.com lila silk